Despre inutilitatea rațiunii patriotice în vremuri contemporane

Da, despre asta este vorba. O rațiune patriotică. Deși mulți au vrut să-l numească ca sentiment, patriotismul este mai degrabă o rațiune, nicidecum un sentiment. Ființa biologică, deopotrivă umană sau animală, este capabilă numai de două sentimente veritabile: iubirea (includ aici și atașamentul, afecțiunea) și frica. Restul listei de sentimente aparent existente sunt doar prefabricate pentru acei oameni a căror rezonanță rațională nu este pe aceeași frecvență cu acea rațiune a lucrurilor respective și pentru care cuvinte precum "sentiment" sau " credință" reprezintă termeni mai ușor de înțeles și agreat (asimilat). 

Însă în spatele patriotismului zace o rațiune bazată pe o serie de factori diferiți, factori logici și în aceeași măsură, istorici. Diferența dintre factorii logici și istorici este dată de utilitatea acestora. În timp ce factorii logici sunt mai degrabă folositori celor care vor să insufle și să perpetueze ideea patriotismului în rândurile celorlalți conaționali, oameni din împrejurimi, acești propovăduitori ai "sentimentalismelor" patriotice recurg la date istorice, acei factori mai sus-amintiți.

Într-o lume modernă, contemporană, ca a noastră, când cuvintele de ordine sunt "globalizare" și "unificare", găsesc inutilă fobia față de globalizare. Pentru că aceia care suferă o asemenea fobie, acești iubitori de patrie, vin cu idei pe care le numesc "identitate națională" și recurg la factorii istorici pentru a-și expune argumentele. Apelul la logica individului o fac trezindu-i acestuia nevoia identității, explicându-i unui Ion modern, contemporan, printr-o logică rudimentară și oarecum, ca-n romanul lui Rebreanu, "legându-l de glie", printr-o "chemare a pământului", faptul că dacă el, Ion, s-a născut pe aceste meleaguri mioritice, este de datoria lui de a-și înfăptui datul, ca moștenire națională, acest infam destin istoric și de a se așeza în timpul istoric, în spațiul geo-politic, cu turma la vedere, ca turiștii ce vor trece pe acest pământ, să-l poată identifica cu ușurință ca aparținând locului.

Grecii azi încă se mai mândresc cu filosofii antici și cu ideea că de la ei a pornit democrația, că ei, ca popor, ca ființă istorică, au fost cândva capabili de lucruri mărețe. Dar aceste lucruri s-au petrecut acum mii de ani. Grecii nu mai sunt filosofi azi așa cum nici românii nu mai sunt ciobanii de altădată. Faptul că există încă vestigii, reminiscențe ale trecutului, dovezi fizice și spirituale (oameni care încă mai poarta și perpetuează vechiul spirit al generațiilor, și de ce nu, al civilizațiilor anterioare) nu face decât să ateste, să confirme că pe acest pământ au existat acele lucruri, altfel ar fi doar cuvinte aruncate-n vânt, fără această bază fizică, observabilă. De mai mult de o mie de ani nu s-a mai auzit de un grec filosof care să dea naștere unor idei care să se ridice la cel puțin jumătate din valoarea si impactul pe care grecii antici l-au avut în istorie. Iar de vor veni cu ideea că, ocupați fiind de romani, aceștia nu le-au mai permis o dezvoltare proprie grecească, asta înseamnă că singura moștenire a grecilor de azi de la vechii greci sunt pământul pe care stau și o limbă asemănătoare cu cea de atunci (dar care a suferit o suită de modificări care acum o fac sa fie o limba modernă, implicit diferită de rădăcina de la care a pornit această limbă). În epoca modernă și recentă (de cel puțin acum 100 de ani), germanii s-au dovedit "a fi" mai filosofi decât grecii, dar nu pentru asta sunt azi recunoscuți germanii, ci pentru o rigurozitatea și o garanția produselor de calitate (garanția calității germane), însă nici aceste lucruri care se spun despre germani, azi nu mai sunt valabile. Ca să fac o scurtă paranteză și pentru a destinde un pic atmosfera, cu siguranță singurele lucruri existente azi ca tradiție istorică sunt precizia elvețiană și zgârcenia scoțienilor. 

Faptul că azi Grecia dă o nouă dovadă a unei democrații veritabile este o chestie proprie Greciei Contemporane, nicidecum ca aparținând Greciei Antice. Este meritul lor de azi și poate peste alte mii de ani se va vorbi de această Renaștere a Democrației pe care o trăim azi, neținându-se cont de perspectiva celor care cu multe mii de ani înaintea celor de azi, au dat naștere acestui termen de "democrație". Folosirea fondului istoric este de trebuință pentru a trezi acele "sentimente" patriotice necesare "trezirii" individului din somnul confortabil al indiferenței cu privire la problemele naționale actuale. Motive precum "furtul" identității naționale devin în acest fel o problemă individuală, fiindcă așa cum am menționat, necesitatea identității, indiferent de modul ei de exprimare, naționale, individuale, etc. este o nevoie a psihicului care trebuie satisfăcută. Astfel "uneltitorii patriotici", trezind rațiunea patriotica din somnul îndelungat al națiunii, așează individul în destinul istoric, asigurând perpetuarea ființei istorice într-un viitor incert, în vederea unei perspective istorice.

Un lucru însă este cert: ceea ce suntem azi, chiar și la nivel de individ, nu de națiune, nu reprezintă ceea ce am fost ieri și cu siguranță nu va reprezenta ceea ce vom fi mâine. Într-un timp istoric în care să ne desfășurăm activitățile ca ființă istorică, conservarea tradițiilor istorice este mai mult o obligație morală, însă în perspectiva destinului, a unei interogații de tipul "încotro ne îndreptăm", lucrurile sunt cât se poate de clare și poartă ștampila globalizării. Este pasul necesar pentru o lume modernă, fără granițe și altfel de bariere virtuale sau reale, acea lume mai bună, ideală, la care toți visăm. Când vom scăpa de "sentimentalismele" patriotice și vom înțelege și accepta ideea că toți suntem oameni, indiferent de locul nașterii, a sexului și a culorii pielii, atunci vom putea vorbi de un triumf al rațiunii globale. Până atunci, făcând apel în continuare la rațiunea patriotică, vom avea comportament de microbiști (vizând aici golanii, nu pasionații de fotbal), susținând că echipa noastră favorită e cea mai buna și uneori recurgând la violență, fizică sau verbală, cu suporterii celorlalte echipe. Nu ar trebui să existe adversari când vorbim de aceeași specie, de aceeași rasă, dar iată că omul, fire competitivă, găsește motiv de război din aproape orice, făcând apel la rațiuni precum cea patriotică.

Faptul că grecii au fost, într-un timp istoric dat, filosofi, sau românii au fost acei ciobani mioritici pe care cu o plăcere nevinovată îi amintim și reamintim de fiecare dată, nu este decât o simplă coincidență care a reușit să întrunească condițiile necesare pentru ca faptul istoric să se poată petrece. Arabii au inventat cifrele pe care azi aproape toată lumea le folosește și matematica, însă cu greu mai pot fi recunoscuți printre popoarele arabe de astăzi ce a mai rămas din spiritul arab de altădată.

În lumea animală lucrurile se petrec doar dintr-o singură perspectivă: a perpetuării speciei. Progresul și evoluția speciei se face doar pentru îndeplinirea condițiilor necesare perpetuării acesteia, prin adaptarea la noile condiții existente în jurul indivizilor. Animalul nu are timp, el fiind un termen aparținând strict oamenilor, ca o coordonata ce măsoară distanța, ca durată, între faptele istorice și așezarea lor într-un spațiu cronologic (remarcați cuvântul "logic") bine determinat. Însă putem vorbi de timp istoric în cadrul ființei animalice. Înscrierea acestui timp istoric o putem determina și măsura în evoluția speciei de-a lungul timpului, prin compararea strămoșilor cu ceea ce putem observa astăzi la acele specii care au supraviețuit. Dar animalul nu va avea nicicând grija "moștenirii istorice" sau a destinului istoric, el "fiind" conștient (dacă-mi permiteți termenul un pic forțat al conștiinței în cadrul ființei animalice) că unica menire a lui este aceea de perpetuare și supraviețuire a speciei.