duminică, 28 iunie 2015

Despre căsătoria între indivizii de același sex

  Care este, deci, acest mare câștig al aprobării (în mod legislativ) al mariajului între persoanele de același sex? Este o pierdere, așa cum susțin unii oameni cu tendințe religioase exagerate sau un triumf al civilizației contemporane? 
  Pentru a ne putea păstra cât mai clari și conciși, consider că este nevoie de o definire cât mai clară a termenului de căsătorie și ce presupune aceasta. Încă "de când lumea" și implicit existența indivizilor grupați într-o adunare numită societate (pentru cei care încă mai au nevoie de confirmări spirituale), actul de unire a două persoane denumit în mod laic căsătorie (mariaj) există cu mult înaintea lui Dumnezeu și a oricărei forme de zeitate confirmate de istorie. Să nu uităm că zeii din Grecia Antică erau căsătoriți unii cu ceilalți, ceea ce naște o oarecare dilemă în sufletul fiecărui credincios contemporan (am în vedere creștinismul și alte religii monoteiste), așa că acest act al căsătoriei nu este un dat de la Dumnezeu, ci o datină mai mult sau mai puțin păgână, însă nelipsită de factorul spiritual. Spiritualitatea nu există numai în termeni religioși, ci și în acel strat metafizic necesar condiției umane, care nu ține cont de religie. Animalele se imperechează pentru perpetuarea speciei, crează comunități formate din aceeași indivizi, dar nu au acte spirituale precum aceasta căsătorie. Ceea ce face ca mariajul sa fie un dat social, aparținând strict oamenilor, nicidecum un dat natural, aparținând oricărei specii de pe Pământ.
  Ce presupune totuși acest act al căsătoriei? Dintr-un anumit punct de vedere, pare doar un simplu act nevinovat. E vorba de confirmarea unui statut, a uniunii dintre doi indivizi. Încă de la primul act al căsătoriei nicăieri nu se specifică dacă acești indivizi trebuie să fie de același sex sau nu, nu este înscris nicăieri acest lucru, specificat în mod expres. Până la urmă noi, oamenii, am unit, în mod metaforic, Luna cu Soarele, deci aș spune ca, într-un anume mod, totul este posibil. Conform unor documente religioase se specifică în mod exclusiv unirea a doi indivizi de sex opus. Dar azi suntem (destul) de toleranți cu multe viziuni religioase sau ateiste, așa că mariajul nu (mai) aparține exclusiv unor concepte și norme religioase. Însă ceea ce specialiștii religioși invocă în contra-argumentele lor este normalitatea. Normalitatea aparține, desigur, normelor, a obișnuinței, a tradițiilor și nicidecum a unei stări naturale, de facto. Spre exemplu, într-o cultură în care încă s-ar mai accepta sclavia, aceasta ar fi un lucru normal, obișnuit, așa cum în anumite culturi canibalismul este acceptat ca normă, ca fiind normal, făcând parte din tradiție. Este însă acest lucru corect, conform unei rațiuni, să-i spunem în mod sofistic, mărețe și al unui om care se mândrește cu o capacitate de rațiune peste normă? 
  Omul este uman și dotat cu conștiință de sine, diferit deci de restul animalelor, nu doar pentru că este o ființă dotată cu rațiune, ci pentru că este și o ființă contradictorie în sine. Sentimentele sunt, în mare parte, ilogice, deci aparțin stărilor contradictorii. Iubirea este unul dintre aceste sentimente. Să amintim aici de existența sindromului Stockholm, în care victima ajunge să empatizeze și într-un mod cu totul ilogic și contradictoriu rațiunii, să-l iubească pe cel care abuzează de ea. Apoi, deși ne lăudăm cu mari progrese tehnologice și cucerirea spațiului cosmic apropiat, încă mai există numeroase cazuri de violență domestică. Ilogic este, că deși soțul care suferă în respectivele cauze (indiferent de natura sexuală), refuză să-și părăsească soțul violent, invocând motive (aparent) absurde precum iubirea. Și cum bine știm, iubirea este o parte necesară actului căsătoriei. Până și doctrinele religioase menționează în cadrul actului de uniune a doi indivizi, ca o necesitate, motivul iubirii. Așa cum, cred, suntem toți de acord, iubirea nu ține cont de sex, vârstă sau orientare sexuală. Iubirea este (încă) un sentiment liber și nu poate fi condiționat sau restricționat/obligat. Un om își poate iubi frații, părinții, copiii, soțul, animalele de companie și poate iubi lucruri și mai ciudate, cum ar fi: serviciul, automobilul, o carte sau chiar o idee. Ați putea spune că iubirea este diferită de la caz la caz, însă iubirea rămâne, ca și căsătoria, un act declarativ. Nu pot demonstra (și nici nu e recomandat) de ce sau cum iubesc ceea ce iubesc. Este un sentiment atât de personal, care e (aproape) imposibil de demonstrat, dar care poate fi explicat doar prin simpla declarație a faptului că "iubesc". Explicația presupune cuvinte, deci iată starea declarativă a sentimentului. Îmi declar iubirea, nu mi-o demonstrez. Cum ar veni, confirm iubirea mea pentru cutare persoană sau lucru, confirm un statut deja existent. Eu iubesc. Cum deja am menționat, căsătoria este confirmarea unui statut. Și deși nimeni nu-mi poate contesta iubirea la nivel declarativ, care, într-un fel, îmi atestă și oferă legitimitate statutului (el iubește), există mulți oameni care ar putea contesta un anume mariaj.
  De ce? Fiindcă mariajul, căsătoria, presupune mai mult decât simpla stare declarativă a unui statut. Nimeni nu-mi va contesta iubirea fiindcă aceasta nu va afecta pe nimeni. Însă căsătoria afectează și, dintr-un anumit punct de vedere, dăunează unor grupuri de oameni diverse: religioase, legislative, etc.
  Voi explica, pentru început, cum anume dăunează mariajul grupurilor religioase. Din ce am reușit să identific, mariajul dintre doi indivizi de același sex dăunează, în cadrul grupurilor religioase, două tipuri de indivizi. Primul grup este format din cei care răspândesc religia în cadrul grupului, deci a preoților și a altor liber-cuvântători. Lor le dăunează fiindcă asemenea mariaje îi face sa scadă în credibilitatea în fața enoriașilor. Crescuți atât timp cu anumite credințe, azi, prin agrearea unor asemenea uniuni, ei pierd mai mult decât credibilitate. Credincioșii, enoriașii, discreditându-i pe preoți pentru tolerarea/acceptarea și (în viitorul apropiat) oficierea unor asemenea cununii, vor renunța la religie și nu vor mai frecventa bisericile și nici bani nu vor mai oferi bisericilor.
  Al doilea grup care este afectat de această decizie este format din credincioșii care își pun speranțele și oferă sprijin bisericii, urmând dogmele religioase cu rigurozitate. Ei vor blama și vor da vina pe preoții care (dintr-o rațiune ascunsă creștinilor) vor oficia asemenea uniuni sau doar le vor tolera/accepta, ca mai apoi, cu timpul, să renunțe la religia respectivă în favoarea uneia "normale", cu care a crescut, s-a obișnuit și este tradițională pentru acesta. Aici merită să fac o paranteza, fiindcă și religia, precum căsătoria, ține mai mult de statut decât de credință. E o etichetă pe care oamenii au tendința să o afișeze pentru a fi mai ușor tolerați/acceptați în varii grupuri de pe întreg mapamondul. O credință veridică nu ar trebui să țină cont de faptele celorlalți din jurul nostru, dar, desigur, cum un mare filosof spunea, uneori suntem credincioși din comoditate. E drept, nici religia (orice religie) nu poate accepta interogația ca forma a cunoașterii. Orice act de credință presupune lipsa unei întrebări și oferirea unui răspuns dogmatic.
  Din punct de vedere legislativ, astfel de mariaje vor afecta într-o proporție ceva mai mare. Vorbesc aici de lucruri pe care, ca un om necăsătorit, îți sunt mai greu de obținut decât ca o persoană cu un statut de căsătorit. De la lucruri simple, precum acordarea unor împrumuturi bancare, favoruri speciale pe motiv că soțul are o familie de întreținut, pana la adopții sau moșteniri.
  Ca tot am vorbit de adopții, merită menționat aici un lucru benefic al acestor căsătorii: un copil va fi mai ușor de crescut (financiar vorbind) și se poate avea grijă de copil mai bine (existând un al doilea părinte care se poate ocupa de copil în timp ce unul din soți este ocupat cu munca, etc.) decât într-o familie monoparentală.
  Legat de moșteniri, să nu mire pe nimeni dacă vor apărea mariaje din interes pentru a obține sau a nu ceda anumite lucruri în caz de deces, etc. moștenitorilor de drept. E o practică comună și între indivizii de sex opus, doar că acum vor fi mai ușor de realizat (îți iei un prieten și te însori cu el doar pentru aceste avantaje, ca mai târziu să divorțați, o dată obținute lucrurile dorite). Acest lucru nu se aplica doar în cazul moștenirilor, ci și în cadrul împrumuturilor bancare, etc.
  Revin atunci și repet întrebarea inițială: ce pierdem prin legitimarea acestui act de căsătorie între indivizii de același sex? Nimic. Nu e ca și cum cuplurile "tradiționale" nu obțin aceleași avantaje sau nu recurg la aceleași metode pentru a obține acele avantaje. Nu e nimic de condamnat. E o breșă în sistemul legislativ care permite aceste lucruri, dar cum altfel ar putea încuraja formarea de familii și de perpetuare a speciei? 
  Ce pierd susținătorii diverselor religii prin acest lucru l-am văzut deja. Dar nu înțeleg cum de un singur lucru (major, e drept) să atârne balanța atât de tare oferind argumente atât de slabe precum faptul ca anumiți zei specifică clar într-un text antic interzicerea unor asemenea practici? Și furtul este interzis în majoritatea religiilor și totuși se practica cu regularitate uneori chiar de cei care propovăduiesc cuvântul bisericii respective. 
  Dar, totuși, câștigăm ceva? Da. Câștigăm un pas înainte spre o civilizație rațională, umană, în care toleranța și acceptarea tuturor indivizilor este o stare naturală, nu obligată printr-un sistem legislativ. Așa cum a trebuit să ne luptăm sute și mii de ani pentru abolirea sclaviei sau punerea pe aceeași treaptă de egalitate a femeilor cu bărbații, așa trebuie să înțelegem și să acceptăm acest tip de mariaj. E doar un alt pas în progresul spre acea lume mai bună la care toți visăm. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu