luni, 6 iulie 2015

Despre măștile democrației: referendumul

Grecia zilele acestea a organizat un referendum cu privire la o problemă de interes general nu doar la nivel național, dar și internațional, mai corect spus, european. Este modul cel mai brut de manifestare a democrației, prin supunerea la vot a unei decizii ce ține de viitorul țării, națiunii respective. În opinia mea, cam orice decizie luată trebuie supusă la vot, nu doar "problemele mari și de interes general", dar așa sunt eu. Asta pentru că într-o familie iubitoare și normală, toți membrii familiei sunt consultați cu privire la decizii ce-i pot afecta direct sau indirect.

Născut și crescut într-un sistem bolnav precum cel din România zilelor noastre, nu pot să nu privesc cu circumspecție aceste evenimente și să nu mă-ntreb ce zace "cu adevărat" (ce gând meschin, adevărul), în spatele acestui referendum.

Așa cum știm, Grecia, sau cum am spune mai degrabă, Statul (în mod paradoxal, un termen care definește orice altceva decât ceea ce este și ar trebui să fie acest "stat" într-o democrație, în care se presupune ca statul este chiar poporul însuși), organul reprezentativ al conducerii (că doar vorbim de o democrație veritabilă, în care poporul e suveran), a pus în prealabil o altă problemă mai stringentă ce vizează direct individul: lipsa banilor. În condițiile în care te declari falimentat, ca... Stat (care nu este poporul, ci acel grup de oameni ce reprezintă poporul și interesul acestuia, dar care, ciudat lucru, conduc poporul, nu invers) nu mai poți acorda salariile către pensionari și angajați ai instituțiilor de stat (către toți cei care fac apel la bugetul de stat, practic), ești totuși capabil să organizezi un referendum care necesită resurse. E ca și cum eu, ca individ, declar sus și tare că nu am bani pentru a-mi plăti datoriile către cineva anume, dar găsesc, printr-o minune (fiindcă nu-mi doresc să mă mai împrumut la altcineva, să-mi fac și mai multe datorii) o modalitate de a organiza o petrecere caritabilă (care costă) din care, atenție, nu caut să găsesc oamenii dispuși să-mi plătească datoriile, ci o fac doar pentru a-i întreba "e bine dacă nu mai vorbesc cu X, la care am datorii și nici nu i le mai plătesc?". Nu acuz pe nimeni de nimic aici, doar nu ezit să mă minunez de forța pe care Grecia-Stat o are pentru a organiza un referendum care costă resurse (fie ele puține, fie multe, dar care atunci când nu le ai, costă dureros de mult) importante, iar Grecia-Poporul este de acord cu el într-un mod inconștient. Nu folosesc în mod ostentativ cuvântul "inconștient", ci doar remarc inconștienta de care dă dovadă Grecia-Popor. Înainte de organizarea acestui referendum trebuia organizat în prealabil un referendum prin care Grecia-Stat să întrebe poporul dacă este de acord cu acest referendum. Desigur, exagerez, doar pentru a evidenția neajunsurile sistemului democratic în sine.

Fiindcă Ion, individul, cel din popor, când vede asemenea manifestări ale democrației, se aprinde și agită mai tare decât un copil atunci când este întrebat de părinți (spre amuzamentul acestora): "tu ce părere ai?". Ion se simte puternic. Se simte democrat. Simte cum toată democrația îi curge prin vene Dar Ion nu conștientizează că o dată cu puterea vine și responsabilitatea. Ion, la întrebarea "ți-ai pus problema cu ce bani organizează grupul reprezentativ referendumul?", va ridica din umeri și va spune "nu știu, nu e treaba mea, eu mă duc să votez". Însă o să fiu generos. O să-l trezesc pe Ion din somnul ignoranței. O să-l trimit pe Ion să piardă o zi din viața lui ca agent participant în mod activ al referendumului. O să-l trezesc la 5 dimineața ca Ion să fie "fresh", la 6 dimineața, în secția de votare, când se deschid urnele. O să-l fac pe Ion un cetățean model: îl țin treaz de la 6 dimineața până la orele 3 dimineața, a doua zi, când se închid secțiile de votare și-l trimit acasă abia după ce am confirmarea că toate voturile s-au numărat, iar Ion va face acest lucru în mod voluntar, fără să aștepte sau să ceară vreo recompensare pentru efortul lui. Că doar e în interesul lui, ca să nu mai spun că e datoria lui, de cetățean. Îl voi face pe Ion un erou al democrației: îl chem de acasă cu foi de hârtie, cu pixuri, luate din banii lui proprii (oricum un referendum este organizat din banii publici, deci din banii lui Ion, numai că Ion nu e conștient de asta, ca doar nu e el care se duce la librărie sa cumpere pixuri și coli plătite direct din portofelul lui - toate acestea sunt luate din bani pe care Ion nu-i mai pune la socoteală, că oricum nu-i vede niciodată, sumele fiind doar niște cifre înscrise pe fluturașul de salariu, deci nu sunt banii lui Ion), pe care să facă listele de votare și să ofere lumii foi pe care să-și poată aplica ștampila (de care tot Ion va avea grija să o facă la magazinul de ștampile). 

Ion, în acest moment. deține puterea absolută. El și restul poporului. Fiindcă nu doar Ion trebuie să vină cu cele necesare de acasă. Maria va aduce mâncarea și Gheorghe băutura. E datoria fiecăruia fiindcă e în interesul lui, ca cetățean și deținător de putere într-un stat democratic. Iar restul sunt obligați să participe la vot, că doar referendumul acesta este pentru și despre popor. Asta într-o lume ideală. Într-o lume în care 62% din votanți nu decid pentru restul de 38% care au zis că e mai confortabil să nu iasă din casă, că doar toți sunt cetățeni ai acelui stat și toți dețin, așa cum am spus deja, puterea. Într-o lume în care din cei 62% dintre cei care și-au exercitat puterea, 61% dintre ei nu decid pentru o cantitate deloc neglijabilă de 39% (e ca și cum opinia lor nu ar conta, dar sunt aproape jumătate dintre cei care au ales să-și exprime părerea - cu ei ce facem?) și referendumul se va reorganiza pana când o majoritate covârșitoare de cel puțin 90% va da, într-un glas, același răspuns. 

Votul este întotdeauna o treabă de compromis. Ești pus în fața unei alegeri sumare, care se presupune că reprezintă decizia ta. Să presupunem că Ion trebuie să decidă viața unui om. Pe cea al lui Vasile. Vasile este un ucigaș. A ucis când a ieșit la furat. Vasile este, deci, și  hoț. Un paria al societății. Statul propune uciderea lui. Poporul decide. Ion, care este o ființă umană și rațională, decide să se abțină, fiindcă așa considera el că e normal, prin absența la vot. Nu poți decide viața unui om întrebând niște inconștienți dacă acesta trebuie sau nu pedepsit prin ucidere pentru crimele făcute. Însă poporul e suveran. Poporul e zeu. Ion nu votează. Dar 62% dintre oamenii care se duc la vot decid și pentru el, fiindcă Ion este anti-democratic. Ion este factor decizional și în ciuda faptului că viața are mai mult tonuri de gri și nu pendulează între alb și negru, Ion este ignorat. 38% din 10 milioane de indivizi cu drept de vot înseamnă 3,8 milioane care decid să se abțină cu privire la problema dată. 61% dintre cei care au votat să-l ucidă pe Vasile din acei 62% care și-au exercitat dreptul de vot reprezintă, în cifre, mai puțin decât cei care au dorit sa se abțină. 3,782,000 față de 3,800,000 sunt mai puțini cu 118.000 de indivizi și totuși, aceștia decid viitorul lui Vasile. La revedere, Vasile. Dar trecem peste. Ion n-a votat, e inconștient, e și viitorul lui în joc și el refuză să-și exercite dreptul de cetățean al patriei democratice. Ion e ignorat și va trebui să sufere consecințele.

Ce vreau sa remarc în rândurile scrise mai sus e că Ion nu e conștient. Ion doarme somnul lejer al ignoranței. Al convenabilului. Ion, un luptător înfocat al unor principii care nu-i aparțin în totalitate, dar le ia de bune fără să le chestioneze, și le însușește ca o stare naturală a ființei lui, iar la întrebarea "de ce ai reacționat cum ai reacționat?", Ion răspunde cu "pentru ca așa trebuie, așa e normal și așa am fost învățat". Așa să-i ajute Dumnezeu lui Ion, că doar asta mai lipsește din ecuație, factorul divin, incontrolabilul.

Cu toate acestea, poporul merge la vot. Își pune ștampila și în funcție de rezultatele obținute, rezultate ce reflectă dorința majorității (majoritate decisă într-un mod, aș spune, cel puțin ciudat), deciziile vor fi aplicate. Nu pot să nu remarc cum (de data asta ca individ, dintr-o perspectivă strict personală), mi-este jignită inteligența, fiind pus în fața unei întrebări la care trebuie să răspund cu Da sau cu Nu. E ca si cum cineva ma întreabă, în legătură cu viitorul meu, "vrei să alegi meseria asta?", iar eu trebuie să răspund cu Da sau cu Nu și in funcție de răspunsul meu, porțile instituției care are nevoie de acel serviciu să mi se deschidă sau nu, fără a mi se oferi alternative sau să mi se dea voie sa vorbesc ("nu, pentru că eu îmi doresc să fac asta, abilitățile mele demonstrând că sunt capabil de așa ceva"). Dar ăsta sunt eu. E de înțeles că nu poți întreba 10 milioane de oameni "care este părerea ta cu privirea la problema asta?" și apoi să organizezi un referendum cu 10 milioane de întrebări la care fiecare individ să răspundă cu Da sau cu Nu... Ideea e că poporul nu deține controlul. E doar o iluzie. E un spectacol. E circul din viața mea și a lui Ion. E ce are nevoie fiecare din noi: să simtă că EL deține puterea, controlul și că-și manifestă puterea în mod democratic, prin referendum. Iar asta o facem doar ca să primim și pâine, că de circ am avut deja parte. 

Asta pentru că Ion încă doarme. Ion rămâne cetățeanul turmentat. Hai să-l trezim iar pe Ion. El e de acord sau nu cu privire la problemă și își alege în mod absolut conștient decizia, în funcție de tăria de caracter al acestuia și de informațiile care îi sunt oferite (sau nu) și pe care, ca un cetățean model ce este, Ion le-a recitit până le-a înțeles perfect și cunoaște toate avantajele și dezavantajele alegerii lui. Alege, într-o societate bolnavă precum a României, răul cel mai mic. Lucru care da dovadă de o inconștiență crasă. Cum să te mulțumești și să te declari mândru că "din toate relele, l-am ales pe cel mai mic"? E absurd. E ca și cum te-ai însura cu o femeie pe care nu suporți, dar îți spui în sinea ta că "5 ani vor trece repede și voi putea divorța imediat după". Și te bucuri. Te culci la loc. Doar ce ai terminat cu referendumul și ești obosit. Ai consumat energie.  

Se mai pot întâmpla și cazuri în care Ion votează cu Da sau cu Nu fiindcă așa i-a zis Gheorghe că e bine. Fiindcă Ion nu s-a informat, dar pe scara lui de valori personale, Gheorghe e un tip citit și mai deștept decât el. Gheorghe are dreptate. Ion votează cum îi spune Gheorghe și e mulțumit de alegerea lui, crezând că părerea lui Gheorghe e de fapt părerea lui. Fiindcă Ion e slab. Gheorghe profită, în mod conștient sau nu și indiferent dacă are sau nu dreptate, dacă opinia lui este cea corectă, bună și care va aduce rezultate favorabile poporului și, implicit, lui Ion. Dacă Gheorghe are dreptate, Ion se bucura. Ion se mândrește că a mers la vot și că (aparenta) părerea lui a contat și că "uite ce bine am făcut eu țării". Dar Ion se mai și trezește uneori. Uneori prea târziu. Își dă seama că nu a fost cu adevărat părerea lui, ci a lui Gheorghe. Dar Ion e deștept. Nu va da vina pe Gheorghe pentru alegerea făcută în mod inconștient la data referendumului... sper...

Mă repet: nu acuz pe nimeni de nimic. Ba chiar salut modul de manifestare al Greciei în mod cât mai democratic cu putință și sunt de acord, într-o anumită măsură, cu ce au făcut. Nu voi intra în detalii cu problemele Greciei, fiindcă nu aceasta e problema disputată aici, ci modul de manifestare al democrației prin referendum, prin vot.

Mă-ntreb însă, până la urmă, dacă se va ține cont de decizia poporului. Fiindcă deși poporul decide "Da" sau "Nu", nu poporul, nu Ion sau Gheorghe aplică decizia. Tot Statul o va face, fiindcă așa i-a "dictat" poporul. Asta dacă o va face. Dacă nu, se vor mai organiza referendumuri până când poporul va "înțelege" cum trebuie să voteze ca să fie "bine". Asta dacă nu se vor face "lucrări pe la spate și ascuns de ochii poporului, însă în beneficiul acestuia". Dar să presupunem că toată lumea se ține de cuvânt și că poporul va câștiga sau va pieri, cum se spune, ca orice pasăre, pe limba lui/ei.

Cui îi aparține de fapt puterea? Greciei-Stat sau Greciei-popor? Un joc continuu de predare a puterii aparente, a iluziei de putere decizională, care, într-un final, nu poate fi decât amuzant pentru cei care-l joacă. 

sâmbătă, 4 iulie 2015

Despre inutilitatea rațiunii patriotice în vremuri contemporane

Da, despre asta este vorba. O rațiune patriotică. Deși mulți au vrut să-l numească ca sentiment, patriotismul este mai degrabă o rațiune, nicidecum un sentiment. Ființa biologică, deopotrivă umană sau animală, este capabilă numai de două sentimente veritabile: iubirea (includ aici și atașamentul, afecțiunea) și frica. Restul listei de sentimente aparent existente sunt doar prefabricate pentru acei oameni a căror rezonanță rațională nu este pe aceeași frecvență cu acea rațiune a lucrurilor respective și pentru care cuvinte precum "sentiment" sau " credință" reprezintă termeni mai ușor de înțeles și agreat (asimilat). 

Însă în spatele patriotismului zace o rațiune bazată pe o serie de factori diferiți, factori logici și în aceeași măsură, istorici. Diferența dintre factorii logici și istorici este dată de utilitatea acestora. În timp ce factorii logici sunt mai degrabă folositori celor care vor să insufle și să perpetueze ideea patriotismului în rândurile celorlalți conaționali, oameni din împrejurimi, acești propovăduitori ai "sentimentalismelor" patriotice recurg la date istorice, acei factori mai sus-amintiți.

Într-o lume modernă, contemporană, ca a noastră, când cuvintele de ordine sunt "globalizare" și "unificare", găsesc inutilă fobia față de globalizare. Pentru că aceia care suferă o asemenea fobie, acești iubitori de patrie, vin cu idei pe care le numesc "identitate națională" și recurg la factorii istorici pentru a-și expune argumentele. Apelul la logica individului o fac trezindu-i acestuia nevoia identității, explicându-i unui Ion modern, contemporan, printr-o logică rudimentară și oarecum, ca-n romanul lui Rebreanu, "legându-l de glie", printr-o "chemare a pământului", faptul că dacă el, Ion, s-a născut pe aceste meleaguri mioritice, este de datoria lui de a-și înfăptui datul, ca moștenire națională, acest infam destin istoric și de a se așeza în timpul istoric, în spațiul geo-politic, cu turma la vedere, ca turiștii ce vor trece pe acest pământ, să-l poată identifica cu ușurință ca aparținând locului.

Grecii azi încă se mai mândresc cu filosofii antici și cu ideea că de la ei a pornit democrația, că ei, ca popor, ca ființă istorică, au fost cândva capabili de lucruri mărețe. Dar aceste lucruri s-au petrecut acum mii de ani. Grecii nu mai sunt filosofi azi așa cum nici românii nu mai sunt ciobanii de altădată. Faptul că există încă vestigii, reminiscențe ale trecutului, dovezi fizice și spirituale (oameni care încă mai poarta și perpetuează vechiul spirit al generațiilor, și de ce nu, al civilizațiilor anterioare) nu face decât să ateste, să confirme că pe acest pământ au existat acele lucruri, altfel ar fi doar cuvinte aruncate-n vânt, fără această bază fizică, observabilă. De mai mult de o mie de ani nu s-a mai auzit de un grec filosof care să dea naștere unor idei care să se ridice la cel puțin jumătate din valoarea si impactul pe care grecii antici l-au avut în istorie. Iar de vor veni cu ideea că, ocupați fiind de romani, aceștia nu le-au mai permis o dezvoltare proprie grecească, asta înseamnă că singura moștenire a grecilor de azi de la vechii greci sunt pământul pe care stau și o limbă asemănătoare cu cea de atunci (dar care a suferit o suită de modificări care acum o fac sa fie o limba modernă, implicit diferită de rădăcina de la care a pornit această limbă). În epoca modernă și recentă (de cel puțin acum 100 de ani), germanii s-au dovedit "a fi" mai filosofi decât grecii, dar nu pentru asta sunt azi recunoscuți germanii, ci pentru o rigurozitatea și o garanția produselor de calitate (garanția calității germane), însă nici aceste lucruri care se spun despre germani, azi nu mai sunt valabile. Ca să fac o scurtă paranteză și pentru a destinde un pic atmosfera, cu siguranță singurele lucruri existente azi ca tradiție istorică sunt precizia elvețiană și zgârcenia scoțienilor. 

Faptul că azi Grecia dă o nouă dovadă a unei democrații veritabile este o chestie proprie Greciei Contemporane, nicidecum ca aparținând Greciei Antice. Este meritul lor de azi și poate peste alte mii de ani se va vorbi de această Renaștere a Democrației pe care o trăim azi, neținându-se cont de perspectiva celor care cu multe mii de ani înaintea celor de azi, au dat naștere acestui termen de "democrație". Folosirea fondului istoric este de trebuință pentru a trezi acele "sentimente" patriotice necesare "trezirii" individului din somnul confortabil al indiferenței cu privire la problemele naționale actuale. Motive precum "furtul" identității naționale devin în acest fel o problemă individuală, fiindcă așa cum am menționat, necesitatea identității, indiferent de modul ei de exprimare, naționale, individuale, etc. este o nevoie a psihicului care trebuie satisfăcută. Astfel "uneltitorii patriotici", trezind rațiunea patriotica din somnul îndelungat al națiunii, așează individul în destinul istoric, asigurând perpetuarea ființei istorice într-un viitor incert, în vederea unei perspective istorice.

Un lucru însă este cert: ceea ce suntem azi, chiar și la nivel de individ, nu de națiune, nu reprezintă ceea ce am fost ieri și cu siguranță nu va reprezenta ceea ce vom fi mâine. Într-un timp istoric în care să ne desfășurăm activitățile ca ființă istorică, conservarea tradițiilor istorice este mai mult o obligație morală, însă în perspectiva destinului, a unei interogații de tipul "încotro ne îndreptăm", lucrurile sunt cât se poate de clare și poartă ștampila globalizării. Este pasul necesar pentru o lume modernă, fără granițe și altfel de bariere virtuale sau reale, acea lume mai bună, ideală, la care toți visăm. Când vom scăpa de "sentimentalismele" patriotice și vom înțelege și accepta ideea că toți suntem oameni, indiferent de locul nașterii, a sexului și a culorii pielii, atunci vom putea vorbi de un triumf al rațiunii globale. Până atunci, făcând apel în continuare la rațiunea patriotică, vom avea comportament de microbiști (vizând aici golanii, nu pasionații de fotbal), susținând că echipa noastră favorită e cea mai buna și uneori recurgând la violență, fizică sau verbală, cu suporterii celorlalte echipe. Nu ar trebui să existe adversari când vorbim de aceeași specie, de aceeași rasă, dar iată că omul, fire competitivă, găsește motiv de război din aproape orice, făcând apel la rațiuni precum cea patriotică.

Faptul că grecii au fost, într-un timp istoric dat, filosofi, sau românii au fost acei ciobani mioritici pe care cu o plăcere nevinovată îi amintim și reamintim de fiecare dată, nu este decât o simplă coincidență care a reușit să întrunească condițiile necesare pentru ca faptul istoric să se poată petrece. Arabii au inventat cifrele pe care azi aproape toată lumea le folosește și matematica, însă cu greu mai pot fi recunoscuți printre popoarele arabe de astăzi ce a mai rămas din spiritul arab de altădată.

În lumea animală lucrurile se petrec doar dintr-o singură perspectivă: a perpetuării speciei. Progresul și evoluția speciei se face doar pentru îndeplinirea condițiilor necesare perpetuării acesteia, prin adaptarea la noile condiții existente în jurul indivizilor. Animalul nu are timp, el fiind un termen aparținând strict oamenilor, ca o coordonata ce măsoară distanța, ca durată, între faptele istorice și așezarea lor într-un spațiu cronologic (remarcați cuvântul "logic") bine determinat. Însă putem vorbi de timp istoric în cadrul ființei animalice. Înscrierea acestui timp istoric o putem determina și măsura în evoluția speciei de-a lungul timpului, prin compararea strămoșilor cu ceea ce putem observa astăzi la acele specii care au supraviețuit. Dar animalul nu va avea nicicând grija "moștenirii istorice" sau a destinului istoric, el "fiind" conștient (dacă-mi permiteți termenul un pic forțat al conștiinței în cadrul ființei animalice) că unica menire a lui este aceea de perpetuare și supraviețuire a speciei.