joi, 4 septembrie 2014

Razne

Trebuia sa copiez pe cineva in ceea ce priveste titlul si cine-i mai bun de copiat daca nu Cioran.



Cat de multe lucruri se pot spune despre minciuna si atat de putine despre adevar. 




M-am grabit sa ajung la 30 de aniiar acum, ca sunt atat de aproape, as face orice ca sa ma intorc.




Nu-mi doresc vesnicia. O las poetilor si martirilor. Mie-mi ajunge o viata-n desfrau.




Nu stiu de ce avocatii poarta sacoupentru ca diferenta dintre ei si gunoieri e dimensiunea gunoiului. Si aceeasi incredere ca vor face treaba buna o am si pentru cei din urma.




Moartea este in mod cert un sentiment caldCeea ce ma lasa rece.




Una din problemele capitalismului este ca toti sunt de inlocuit.





Daca Iisus ar exista azi, nu l-am ucide a doua oara. L-am lasa sa aiureze in continuare in timp ce noi ne-am vedea de crestinismul nostru. 
Cum arata adevarul? Dar cum ar fi sa nu stim adevarul (ca un lucru descoperit), ci ca un lucru a priori, dinainte dat. Cum ar fi sa nu cunoastem adevarul, dar sa regasim adevarul in noi. Sa-l simtim. Sa fie la fel de veridic precum sangele din vene. 
Mircea Eliade vorbeste de intelectuali ca fiind niste persoane dintre cele mai superstitioase, dispunand de adevaruri prefabricate, dinainte stiute, necontrolate si luate ca atare. Asa cum credinciosul stie ca Dumnezeu exista, fara sa-i puna la indoiala existenta, la fel de bine intelectualul stie ca timpul are o singura directie, fara a-i contesta autenticitatea. 
Din cate se pare, evolutia duce la singuratate. Monoteism, monogamie, monotonie... Ne refugiem in lucruri singulare si ne laudam ca fiind fiinte sociale, si totusi, la finalul zilei, un singur lucru mai ramane de facut: sa adormim singuri. 
Curios cum majoritatea agnosticilor si ateilor l-ar gasi sau recunoaste pe Dumnezeu inauntrul lor, numai crestinii, adevaratii credinciosi, il exterioreaza. 
Si Zeul a spus "Cautati-ma la periferie si nu ma veti gasi. Cautati-ma in centru si iara nu voi fi. Gasiti-ma in voi si atunci imi veti recunoaste Puterea". 
Desi mi-e greu sa-i recunosc existenta, mai mereu am cautat sa evit sa-I iau numele in desert sau sa vorbesc in numele Lui. Semn ca indoiala inca zace in mine. 
Dumnezeu ii iubeste pe cei care se iubesc pe sine.



Fericirea inseamna sa traiesti in prezent.



Alcoolul, in definitiveste mai mult o atitudine decat un consumInseilat si obligat cu o misiune, de altfelgreasa adoarma "mortiicotidieni.



Nu incerca sa patrunzi cu sufletul tainele Orientului acolo unde nici macar cu mintea nu ai cum sa ajungi. Nu spune ca intelegi Orientul atunci cand porti mirosul infect al comercialismului carnal al OccidentuluiOrientul este spiritualite trupeascaiar singurii in masura sa il manjeasca sunt cei patrunsi de intelegerea luiRestul suntem diletanti, care slefuim suprafata perfect rotunda a Universalului Oriental.



Viata e la fel de inutila ca un jeleu: are gust, dar ii lipseste esenta.



Uitarea cea mai buna si sigura e atunci cand te comporti ca un burete ce se lasa imbibat, umezit si udat cu faptele si gandurile celuilalt. Lasa-l sa-ti intre in vene, accepta-l, imbratiseaza-l cu totul, lasa-i raceala sa-ti intre in oase, s-o simti pana-n adancul maduvii. Apoi, o data ce esti plin de el, ud pana la oase, vei vedea cum se scurge din tine. Picatura cu picatura. Iar atunci cand vei intalni caldura, de la altcineva, desigur, vei vedea cum te vei usca si tot trecutul iti va zace la picioare ca o balta murdara. Te vei curata prin acceptare, nu prin renegare.

marți, 2 septembrie 2014

Nu m-am nascut fotograf...

Nu m-am nascut fotograf. La naiba, nici macar intr-o familie pasionata de asemenea lucruri... Prima jumatate de viata nici macar n-am vrut sa aud de poze. Fie de familie, fie de excursie, impreuna cu prietenii. Nu-mi placea de mine. Sau poate ca eram satul sa tot aud "Esti un tip fotogenic" de la oameni neavizati. Oameni care-mi faceau un compliment de dragul meu si poate, poate o sa pozez cu ei sau pentru ei. Nu sunt un fotomodel, desi nici prea urat nu ies in poze. Am ajuns sa stiu sa pozez nu fiindca imi doream asta, ci din cauza modelelor mele neinitiate. Trebuia sa le invete cineva cum sa se aseze, cum sa stea, cum sa zambeasca pentru ca fotografiile mele sa iasa bine. Sau macar... cat de cat... asa cum imi doresc eu.

Copilaria am petrecut-o in preajma unei camere simple, de familie, fara film. Obisnuiam sa-mi testez vederea "scotandu-mi" ochii cu blitzul ei, un blitz nu foarte puternic, evident, dar suficient de deranjant. Si cand faceai miscarea asta de zece, cinsprezece ori pentru un ochi, stresul era destul de mare incat sa provoace daune pe termen lung. Din fericire, n-am patit nimic. Am plans destul de mult la viata mea incat sa fie suficient de umezi ochii pentru a rezista unui asemenea stres.

Prima camera foto pe care am folosit-o in scopuri academice a fost aceeasi din copilarie, dar de data asta cu film in ea. Film cumparat de mine, dintr-un chiosc din statia de autobuz. Un Kodak Color 200. Valorea ISO 200, este, cum spunea cineva, nici capra, nici varza. Nu e nici la fel de fin ca un ISO 100, dar nici suficient de granulat cat un ISO 400. E probabil cea mai proasta sensibilitate de film existenta. ISO 800 are o explicatie si o greutate personala, de 1600 nu mai vorbesc, iar 3200 reprezinta deja nave spatiale pentru unii.

Majoritatea amatorilor nu stiu ce film sa aleaga. ISO 100 e pentru peisaje, ISO 400 pentru interioare cu blitz si atunci cand este innorat, iar ISO 200... ISO 200 e pentru toate situatiile fotografice. Asta pana te prinzi cum e treaba cu fotografia si renunti sa mai crezi abureala pe care ti-o vinde un alt necunoscator in domeniu, care pe langa filmul vandut, iti mai da si o punga de pufuleti si o sticla de Coca-Cola. Dar e ok, e normal. Are o afacere de tinut in spate. Banii nu pica din cer, iar clientii, putinii care sunt, trebuie convinsi repede si usor. Nu de alta, dar prea multe explicatii creeaza cozi si clienti care, plictisiti, fiindca ei vor doar o apa plata, pleaca si se duc la alt magazin.

Asa ca stateam in scaunul meu de la job, admirand nostalgic vechea camera foto a familiei. Eram pregatit sa cuceresc lumea. Nu stiam ca prin cei 35mm ai lentilei obosite si chioare n-o sa obtin rezultate prea bune, dar eram fericit ca aveam film in ea. ISO 200... ce miros, ce cutie interesanta, ce viata de artist ma astepta. Rasarituri, apusuri, femei celebre si masini supersport asteptau sa fie "trase" in cadrele de 24 pe 36mm. Eram fotograf si eram la inceputuri... Diafragma? Automata. Timp de expunere? Ce-i ala? Automat... Doar blitzul putea fi activat sau dezactivat dintr-un buton. In fond, ca si acum, nici atunci nu eram interesat prea tare de detaliile tehnice. Stiam ca meseria de fotograf include mai degraba compozitie si mai putin date tehnice. EXIF-urile sunt pentru cei cu prea mult timp liber.