The Endless River

Pink Floyd - The Endless River

Onorate public, stimate cititor si drag ascultator, incep aceasta prezentare printr-o marturisire deschisa: dificultatea redactarii acestui text a fost una destul de mare. Dificultate data de lipsa tehnicii capabile sa ne faca sa auzim muzica, in aceste momente, pe fundal, a ultimului album Pink Floyd: The Endless River. Nu este singura, din pacate. O alta problema identificata este faptul ca  nu cunosc publicul, voi, cei din fata mea, cat de mult iubiti sau stiti aceasta formatie. Problematica consta ca nu gasesc suficient ascultarea a doar catorva melodii, care cu siguranta nu va vor putea introduce cu adevarat in spiritul Pink Floyd.

Daca ne-am rezuma strict la albumul care i-a facut cunoscuti in lumea larg, i-a scos din anonimatul Angliei pe cei 5 baieti,, album aparut in anul 1973, "The Dark Side of the Moon", ei bine, nu poti asculta numai doua piese si sa fi in stare sa declari ca ai simtit spiritul acestora. Fiecare album trebuie ascultat integral. Fiindca toate piesele lor se leaga intr-un tot unitar. Intr-un album care reuneste teme filosofice, psihologice si materialiste, ne gandim desigur la gustul amar al trecerii timpului din melodia „Time”, aducerea in plan a principalei probleme a societatii actuale, banii, prin melodia „Money” si incheierea albumului printr-un elogiu al nebuniei: „Brain Damage”. 

Si nu doar piesele lor muzicale, ca bucati dintr-un album, dintr-un intreg, ca un volum de carte inchegat, legat prin sfori si pus la rang de cinste in biblioteca. Ci chiar si albumele, cu totul. Puse cap la cap formeaza o poveste. Povestea Pink Floyd. Cam despre asta este vorba si cu acest ultim album, The Endless River. Desi s-a lasat asteptat 20 de ani si a venit ca o gura de aer proaspat intr-o lume in care industria muzicala a uitat ce inseamna calitate, albumul, imediat dupa lansare, a dezamagit multa lume. Pe critici, dar mai ales pe cei care tin cei mai mult la muzica, la sound-ul Pink Floyd, pe fani. Desi asteptarile lor au fost dezamagite, pe alocuri, de acest ultim album, o data ascultat de mai multe ori si mai ales, in urma unui maraton Floyid-ian, pana si cei mai inraiti si dezamagiti fani vor intelege adevarata insemnatate al acestui album muzical. Este ultimul capitol dintr-o cariera muzicala lunga de aproape 40 de ani a pionierilor in materie de rock progresiv si a unor reprezentati de marca ai stilului psychedelic.

In anul 1965, in Londra, inca din primii ani de studentie, patru tineri pasionati de muzica puneau bazele unei formatii care mai tarziu aveau sa revolutioneze industria muzicala: Syd Barrett, Roger Waters, Nick Mason si Richard Wright. Succesul pe plan local s-a datorat in mare parte genialitatii lui Syd Barrett, care a trasat o directie pe care mai tarziu restul baietilor din cadrul formatiei nu aveau sa-l mai paraseasca. Inlocuit in anul 1968 de catre David Gilmour, din probleme de sanatate, Syd Barrett a trebuit sa paraseasca grupul pentru a se lupta cu demonii interiori cauzati de consumul excesiv de LSD. 

Anul 1973 este anul in care Pink Floyd cunoaste succesul international cu albumul „The Dark Side of the Moon”. Este primul dintr-o serie lunga de albume de succes. Urmat indeaproape, la o distanta de doar doi ani, aparitia albumului „Wish you were here”, albumul tribut lansat in amintirea prietenului lor Syd Barrett, si ceva mai tarziu, albumul „The Wall”, care evoca temerile, fricile si viata artistului din prisma geniului creator Roger Waters, ii pune pe baieti la loc de cinste in istoria muzicii ca niste vizionari.  

Insa neintelegerile dintre cele doua minti si forte creatoare din spatele sound-ului inconfundabil Pink Floyd face ca, pe rand, membrii sa paraseasca formatia. David Gilmour si Roger Waters par sa se lupte pentru ideile pe care vor sa le transmita si nu reusesc deloc sa ajunga la un acord. 

Primul membru care paraseste formatia a fost Richard Wright, in anul 1979, dar are sa revina mai tarziu, pentru a lucra la penultimul album „The Division Bell”, urmat de Roger Waters, in 1985, in acesta din urma nu se va mai intoarce nicicand la prima lui dragoste: Pink Floyd.

Ramas singur la carma trupei, David Gilmour isi pune ideile in aplicare. Tema raului care curge nesfarsit este gasita si in penultimul album, lanst in 1994, „The Division Bell”. De altfel, si in cariera solo, David Gilmour este urmarit de acest vis nestins, acest rau care curge necontenit. Ideea nemuririi, a faptului ca o data intrati in istorie, tot ce ne ramane de facut este sa curgem la infinit, prin mintile si sangele urmasilor.

Reactiile initiale au fost, de altfel fondate, cum ca ultimul album este de fapt opera lui David Gilmour. Promovat ca un album tribut adus prietenului lor Richard Wright, care a murit in anul 2008, in urma luptei cu cancerul, este un album care contine o singura melodie cu versuri, restul albumului fiind unul instrumental, marcate de solo-urile de chitara. De altfel, la o prima auditie, pare ca seamana destul de mult cu proiectul solo al lui David Gilmour, acordurile chitarii electrice magistral manuite de acesta ne introduc in spiritul Pink Floyd, asa cum ni-l amintim din „The Division Bell” si „On an island” (albumul solo semnat Gilmour).

Pe parcursul albumului insa, si la o auditie ulterioara, gasim contributiile fantastice ale celorlalti membri: solo-ul de percutie executat cu maiestrie de Nick Mason si farame, portiuni de pian ale lui Richard Wright, umplu matca acestui rau neincetat si incununeaza cei aproape 40 de ani de cariera a celebrei formatii. Este Pink Floyd pentru ca pastreaza viu spiritul si sunetul acestora, evoca teme si portiuni din melodii mai vechi, incepand cu era Syd Barrett si terminand cu celebrele clopote deprimante din ultima piesa de pe albumul „The Division Bell, „High Hopes”, facand un totodata un rezumat al istoriei nezbuciumate decat pe alocuri al celor 5 baieti englezi care au schimbat istoria muzicii si aveau sa fie mai tarziu sursa de inspiratie pentru multi altii, printre care amintim aici nume precum Queen, Tool sau Nine Inch Nails. 

„The Endless River” este acel album pe care singur, luat ca atare, nu-l poti intelege. Este albumul care, precum o carte, pentru a o intelege nu-i suficient doar sa-i citesti sfarsitul. Luat ca intreg, „The Endless River” incheie, 40 de ani mai tarziu, cu succes, poveste Pink Floyd. Acolo unde multi artisti nu stiu sa puna punct si dispar fara a lasa o urma, David Gilmour, Nick Mason si regretatul Richard Wright au curajul de pune pune punct si de a ne lasa cu un gust de placuta amintire a ceea ce au fost si sunt Pink Floyd. 

Recomand, pentru intelegerea mai buna a acestui album, a acestei formatii, ascultarea integrala a tuturor albumelor Pink Floyd. Albumul cu numarul 15 este epilogul unei cariere de succes.

Razne

Trebuia sa copiez pe cineva in ceea ce priveste titlul si cine-i mai bun de copiat daca nu Cioran.



Cat de multe lucruri se pot spune despre minciuna si atat de putine despre adevar. 



M-am grabit sa ajung la 30 de ani, iar acum, ca sunt atat de aproape, as face orice ca sa ma intorc.



Nu-mi doresc vesnicia. O las poetilor si martirilor. Mie-mi ajunge o viata-n desfrau.



Nu stiu de ce avocatii poarta sacou, pentru ca diferenta dintre ei si gunoieri e dimensiunea gunoiului. Si aceeasi incredere ca vor face treaba buna o am si pentru cei din urma.



Moartea este in mod cert un sentiment cald. Ceea ce ma lasa rece.



Una din problemele capitalismului este ca toti sunt de inlocuit.

Daca Iisus ar exista azi, nu l-am ucide a doua oara. L-am lasa sa aiureze in continuare in timp ce noi ne-am vedea de crestinismul nostru. 

Cum arata adevarul? Dar cum ar fi sa nu stim adevarul (ca un lucru descoperit), ci ca un lucru a priori, dinainte dat. Cum ar fi sa nu cunoastem adevarul, dar sa regasim adevarul in noi. Sa-l simtim. Sa fie la fel de veridic precum sangele din vene. 

Mircea Eliade vorbeste de intelectuali ca fiind niste persoane dintre cele mai superstitioase, dispunand de adevaruri prefabricate, dinainte stiute, necontrolate si luate ca atare. Asa cum credinciosul stie ca Dumnezeu exista, fara sa-i puna la indoiala existenta, la fel de bine intelectualul stie ca timpul are o singura directie, fara a-i contesta autenticitatea. 

Din cate se pare, evolutia duce la singuratate. Monoteism, monogamie, monotonie... Ne refugiem in lucruri singulare si ne laudam ca fiind fiinte sociale, si totusi, la finalul zilei, un singur lucru mai ramane de facut: sa adormim singuri. 

Curios cum majoritatea agnosticilor si ateilor l-ar gasi sau recunoaste pe Dumnezeu inauntrul lor, numai crestinii, adevaratii credinciosi, il exterioreaza. 

Si Zeul a spus "Cautati-ma la periferie si nu ma veti gasi. Cautati-ma in centru si iara nu voi fi. Gasiti-ma in voi si atunci imi veti recunoaste Puterea". 

Desi mi-e greu sa-i recunosc existenta, mai mereu am cautat sa evit sa-I iau numele in desert sau sa vorbesc in numele Lui. Semn ca indoiala inca zace in mine. 

Dumnezeu ii iubeste pe cei care se iubesc pe sine.

Fericirea inseamna sa traiesti in prezent.

Alcoolul, in definitiv, este mai mult o atitudine decat un consum. Inseilat si obligat cu o misiune, de altfel, grea: sa adoarma "mortii" cotidieni.

Nu incerca sa patrunzi cu sufletul tainele Orientului acolo unde nici macar cu mintea nu ai cum sa ajungi. Nu spune ca intelegi Orientul atunci cand porti mirosul infect al comercialismului carnal al Occidentului. Orientul este spiritualite trupeasca, iar singurii in masura sa il manjeasca sunt cei patrunsi de intelegerea lui. Restul suntem diletanti, care slefuim suprafata perfect rotunda a Universalului Oriental.

Viata e la fel de inutila ca un jeleu: are gust, dar ii lipseste esenta.

Uitarea cea mai buna si sigura e atunci cand te comporti ca un burete ce se lasa imbibat, umezit si udat cu faptele si gandurile celuilalt. Lasa-l sa-ti intre in vene, accepta-l, imbratiseaza-l cu totul, lasa-i raceala sa-ti intre in oase, s-o simti pana-n adancul maduvii. Apoi, o data ce esti plin de el, ud pana la oase, vei vedea cum se scurge din tine. Picatura cu picatura. Iar atunci cand vei intalni caldura, de la altcineva, desigur, vei vedea cum te vei usca si tot trecutul iti va zace la picioare ca o balta murdara. Te vei curata prin acceptare, nu prin renegare.