Nu m-am nascut fotograf. La naiba, nici macar intr-o familie pasionata de asemenea lucruri... Prima jumatate de viata nici macar n-am vrut sa aud de poze. Fie de familie, fie de excursie, impreuna cu prietenii. Nu-mi placea de mine. Sau poate ca eram satul sa tot aud "Esti un tip fotogenic" de la oameni neavizati. Oameni care-mi faceau un compliment de dragul meu si poate, poate o sa pozez cu ei sau pentru ei. Nu sunt un fotomodel, desi nici prea urat nu ies in poze. Am ajuns sa stiu sa pozez nu fiindca imi doream asta, ci din cauza modelelor mele neinitiate. Trebuia sa le invete cineva cum sa se aseze, cum sa stea, cum sa zambeasca pentru ca fotografiile mele sa iasa bine. Sau macar... cat de cat... asa cum imi doresc eu.
Copilaria am petrecut-o in preajma unei camere simple, de familie, fara film. Obisnuiam sa-mi testez vederea "scotandu-mi" ochii cu blitzul ei, un blitz nu foarte puternic, evident, dar suficient de deranjant. Si cand faceai miscarea asta de zece, cinsprezece ori pentru un ochi, stresul era destul de mare incat sa provoace daune pe termen lung. Din fericire, n-am patit nimic. Am plans destul de mult la viata mea incat sa fie suficient de umezi ochii pentru a rezista unui asemenea stres.
Prima camera foto pe care am folosit-o in scopuri academice a fost aceeasi din copilarie, dar de data asta cu film in ea. Film cumparat de mine, dintr-un chiosc din statia de autobuz. Un Kodak Color 200. Valorea ISO 200, este, cum spunea cineva, nici capra, nici varza. Nu e nici la fel de fin ca un ISO 100, dar nici suficient de granulat cat un ISO 400. E probabil cea mai proasta sensibilitate de film existenta. ISO 800 are o explicatie si o greutate personala, de 1600 nu mai vorbesc, iar 3200 reprezinta deja nave spatiale pentru unii.
Majoritatea amatorilor nu stiu ce film sa aleaga. ISO 100 e pentru peisaje, ISO 400 pentru interioare cu blitz si atunci cand este innorat, iar ISO 200... ISO 200 e pentru toate situatiile fotografice. Asta pana te prinzi cum e treaba cu fotografia si renunti sa mai crezi abureala pe care ti-o vinde un alt necunoscator in domeniu, care pe langa filmul vandut, iti mai da si o punga de pufuleti si o sticla de Coca-Cola. Dar e ok, e normal. Are o afacere de tinut in spate. Banii nu pica din cer, iar clientii, putinii care sunt, trebuie convinsi repede si usor. Nu de alta, dar prea multe explicatii creeaza cozi si clienti care, plictisiti, fiindca ei vor doar o apa plata, pleaca si se duc la alt magazin.
Asa ca stateam in scaunul meu de la job, admirand nostalgic vechea camera foto a familiei. Eram pregatit sa cuceresc lumea. Nu stiam ca prin cei 35mm ai lentilei obosite si chioare n-o sa obtin rezultate prea bune, dar eram fericit ca aveam film in ea. ISO 200... ce miros, ce cutie interesanta, ce viata de artist ma astepta. Rasarituri, apusuri, femei celebre si masini supersport asteptau sa fie "trase" in cadrele de 24 pe 36mm. Eram fotograf si eram la inceputuri... Diafragma? Automata. Timp de expunere? Ce-i ala? Automat... Doar blitzul putea fi activat sau dezactivat dintr-un buton. In fond, ca si acum, nici atunci nu eram interesat prea tare de detaliile tehnice. Stiam ca meseria de fotograf include mai degraba compozitie si mai putin date tehnice. EXIF-urile sunt pentru cei cu prea mult timp liber.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu