Despre căsătoria între indivizii de același sex

  Care este, deci, acest mare câștig al aprobării (în mod legislativ) al mariajului între persoanele de același sex? Este o pierdere, așa cum susțin unii oameni cu tendințe religioase exagerate sau un triumf al civilizației contemporane? 

  Pentru a ne putea păstra cât mai clari și conciși, consider că este nevoie de o definire cât mai clară a termenului de căsătorie și ce presupune aceasta. Încă "de când lumea" și implicit existența indivizilor grupați într-o adunare numită societate (pentru cei care încă mai au nevoie de confirmări spirituale), actul de unire a două persoane denumit în mod laic căsătorie (mariaj) există cu mult înaintea lui Dumnezeu și a oricărei forme de zeitate confirmate de istorie. Să nu uităm că zeii din Grecia Antică erau căsătoriți unii cu ceilalți, ceea ce naște o oarecare dilemă în sufletul fiecărui credincios contemporan (am în vedere creștinismul și alte religii monoteiste), așa că acest act al căsătoriei nu este un dat de la Dumnezeu, ci o datină mai mult sau mai puțin păgână, însă nelipsită de factorul spiritual. Spiritualitatea nu există numai în termeni religioși, ci și în acel strat metafizic necesar condiției umane, care nu ține cont de religie. Animalele se imperechează pentru perpetuarea speciei, crează comunități formate din aceeași indivizi, dar nu au acte spirituale precum aceasta căsătorie. Ceea ce face ca mariajul sa fie un dat social, aparținând strict oamenilor, nicidecum un dat natural, aparținând oricărei specii de pe Pământ.

  Ce presupune totuși acest act al căsătoriei? Dintr-un anumit punct de vedere, pare doar un simplu act nevinovat. E vorba de confirmarea unui statut, a uniunii dintre doi indivizi. Încă de la primul act al căsătoriei nicăieri nu se specifică dacă acești indivizi trebuie să fie de același sex sau nu, nu este înscris nicăieri acest lucru, specificat în mod expres. Până la urmă noi, oamenii, am unit, în mod metaforic, Luna cu Soarele, deci aș spune ca, într-un anume mod, totul este posibil. Conform unor documente religioase se specifică în mod exclusiv unirea a doi indivizi de sex opus. Dar azi suntem (destul) de toleranți cu multe viziuni religioase sau ateiste, așa că mariajul nu (mai) aparține exclusiv unor concepte și norme religioase. Însă ceea ce specialiștii religioși invocă în contra-argumentele lor este normalitatea. Normalitatea aparține, desigur, normelor, a obișnuinței, a tradițiilor și nicidecum a unei stări naturale, de facto. Spre exemplu, într-o cultură în care încă s-ar mai accepta sclavia, aceasta ar fi un lucru normal, obișnuit, așa cum în anumite culturi canibalismul este acceptat ca normă, ca fiind normal, făcând parte din tradiție. Este însă acest lucru corect, conform unei rațiuni, să-i spunem în mod sofistic, mărețe și al unui om care se mândrește cu o capacitate de rațiune peste normă? 

  Omul este uman și dotat cu conștiință de sine, diferit deci de restul animalelor, nu doar pentru că este o ființă dotată cu rațiune, ci pentru că este și o ființă contradictorie în sine. Sentimentele sunt, în mare parte, ilogice, deci aparțin stărilor contradictorii. Iubirea este unul dintre aceste sentimente. Să amintim aici de existența sindromului Stockholm, în care victima ajunge să empatizeze și într-un mod cu totul ilogic și contradictoriu rațiunii, să-l iubească pe cel care abuzează de ea. Apoi, deși ne lăudăm cu mari progrese tehnologice și cucerirea spațiului cosmic apropiat, încă mai există numeroase cazuri de violență domestică. Ilogic este, că deși soțul care suferă în respectivele cauze (indiferent de natura sexuală), refuză să-și părăsească soțul violent, invocând motive (aparent) absurde precum iubirea. Și cum bine știm, iubirea este o parte necesară actului căsătoriei. Până și doctrinele religioase menționează în cadrul actului de uniune a doi indivizi, ca o necesitate, motivul iubirii. Așa cum, cred, suntem toți de acord, iubirea nu ține cont de sex, vârstă sau orientare sexuală. Iubirea este (încă) un sentiment liber și nu poate fi condiționat sau restricționat/obligat. Un om își poate iubi frații, părinții, copiii, soțul, animalele de companie și poate iubi lucruri și mai ciudate, cum ar fi: serviciul, automobilul, o carte sau chiar o idee. Ați putea spune că iubirea este diferită de la caz la caz, însă iubirea rămâne, ca și căsătoria, un act declarativ. Nu pot demonstra (și nici nu e recomandat) de ce sau cum iubesc ceea ce iubesc. Este un sentiment atât de personal, care e (aproape) imposibil de demonstrat, dar care poate fi explicat doar prin simpla declarație a faptului că "iubesc". Explicația presupune cuvinte, deci iată starea declarativă a sentimentului. Îmi declar iubirea, nu mi-o demonstrez. Cum ar veni, confirm iubirea mea pentru cutare persoană sau lucru, confirm un statut deja existent. Eu iubesc. Cum deja am menționat, căsătoria este confirmarea unui statut. Și deși nimeni nu-mi poate contesta iubirea la nivel declarativ, care, într-un fel, îmi atestă și oferă legitimitate statutului (el iubește), există mulți oameni care ar putea contesta un anume mariaj.

  De ce? Fiindcă mariajul, căsătoria, presupune mai mult decât simpla stare declarativă a unui statut. Nimeni nu-mi va contesta iubirea fiindcă aceasta nu va afecta pe nimeni. Însă căsătoria afectează și, dintr-un anumit punct de vedere, dăunează unor grupuri de oameni diverse: religioase, legislative, etc.
  Voi explica, pentru început, cum anume dăunează mariajul grupurilor religioase. Din ce am reușit să identific, mariajul dintre doi indivizi de același sex dăunează, în cadrul grupurilor religioase, două tipuri de indivizi. Primul grup este format din cei care răspândesc religia în cadrul grupului, deci a preoților și a altor liber-cuvântători. Lor le dăunează fiindcă asemenea mariaje îi face sa scadă în credibilitatea în fața enoriașilor. Crescuți atât timp cu anumite credințe, azi, prin agrearea unor asemenea uniuni, ei pierd mai mult decât credibilitate. Credincioșii, enoriașii, discreditându-i pe preoți pentru tolerarea/acceptarea și (în viitorul apropiat) oficierea unor asemenea cununii, vor renunța la religie și nu vor mai frecventa bisericile și nici bani nu vor mai oferi bisericilor.

  Al doilea grup care este afectat de această decizie este format din credincioșii care își pun speranțele și oferă sprijin bisericii, urmând dogmele religioase cu rigurozitate. Ei vor blama și vor da vina pe preoții care (dintr-o rațiune ascunsă creștinilor) vor oficia asemenea uniuni sau doar le vor tolera/accepta, ca mai apoi, cu timpul, să renunțe la religia respectivă în favoarea uneia "normale", cu care a crescut, s-a obișnuit și este tradițională pentru acesta. Aici merită să fac o paranteza, fiindcă și religia, precum căsătoria, ține mai mult de statut decât de credință. E o etichetă pe care oamenii au tendința să o afișeze pentru a fi mai ușor tolerați/acceptați în varii grupuri de pe întreg mapamondul. O credință veridică nu ar trebui să țină cont de faptele celorlalți din jurul nostru, dar, desigur, cum un mare filosof spunea, uneori suntem credincioși din comoditate. E drept, nici religia (orice religie) nu poate accepta interogația ca forma a cunoașterii. Orice act de credință presupune lipsa unei întrebări și oferirea unui răspuns dogmatic.
  Din punct de vedere legislativ, astfel de mariaje vor afecta într-o proporție ceva mai mare. Vorbesc aici de lucruri pe care, ca un om necăsătorit, îți sunt mai greu de obținut decât ca o persoană cu un statut de căsătorit. De la lucruri simple, precum acordarea unor împrumuturi bancare, favoruri speciale pe motiv că soțul are o familie de întreținut, pana la adopții sau moșteniri.
  Ca tot am vorbit de adopții, merită menționat aici un lucru benefic al acestor căsătorii: un copil va fi mai ușor de crescut (financiar vorbind) și se poate avea grijă de copil mai bine (existând un al doilea părinte care se poate ocupa de copil în timp ce unul din soți este ocupat cu munca, etc.) decât într-o familie monoparentală.
  Legat de moșteniri, să nu mire pe nimeni dacă vor apărea mariaje din interes pentru a obține sau a nu ceda anumite lucruri în caz de deces, etc. moștenitorilor de drept. E o practică comună și între indivizii de sex opus, doar că acum vor fi mai ușor de realizat (îți iei un prieten și te însori cu el doar pentru aceste avantaje, ca mai târziu să divorțați, o dată obținute lucrurile dorite). Acest lucru nu se aplica doar în cazul moștenirilor, ci și în cadrul împrumuturilor bancare, etc.
  Revin atunci și repet întrebarea inițială: ce pierdem prin legitimarea acestui act de căsătorie între indivizii de același sex? Nimic. Nu e ca și cum cuplurile "tradiționale" nu obțin aceleași avantaje sau nu recurg la aceleași metode pentru a obține acele avantaje. Nu e nimic de condamnat. E o breșă în sistemul legislativ care permite aceste lucruri, dar cum altfel ar putea încuraja formarea de familii și de perpetuare a speciei? 

  Ce pierd susținătorii diverselor religii prin acest lucru l-am văzut deja. Dar nu înțeleg cum de un singur lucru (major, e drept) să atârne balanța atât de tare oferind argumente atât de slabe precum faptul ca anumiți zei specifică clar într-un text antic interzicerea unor asemenea practici? Și furtul este interzis în majoritatea religiilor și totuși se practica cu regularitate uneori chiar de cei care propovăduiesc cuvântul bisericii respective. 

  Dar, totuși, câștigăm ceva? Da. Câștigăm un pas înainte spre o civilizație rațională, umană, în care toleranța și acceptarea tuturor indivizilor este o stare naturală, nu obligată printr-un sistem legislativ. Așa cum a trebuit să ne luptăm sute și mii de ani pentru abolirea sclaviei sau punerea pe aceeași treaptă de egalitate a femeilor cu bărbații, așa trebuie să înțelegem și să acceptăm acest tip de mariaj. E doar un alt pas în progresul spre acea lume mai bună la care toți visăm. 

Ganduri si alte lucruri pierdute

Cel mai tare apreciez la viata faptul ca-i finita. Nimic nu poate bucura un suflet mai tare decat moartea lui. Scaparea e mantuire in ochii patimasului. Si cum toti patimim intru aceasta existenta.

Daca am fi bionici, n-am mai avea nevoie de casti pentru a asculta muzica. Muzica ar fi in noi, dar bagati de seama! Tot ce vom mai asculta atunci vor fi clickurile emise de schimbarile tensiunii electrice.

Sa fie saracia un motiv de bucurie al crestinismului?

Iubirea ca o stare reflexiva. Nu-l iubesti pe celalalt, ci pe tine prin celalalt.

Poarta-ti pacatele cu mandrie, caci ele te reprezinta mai bine decat faptele de bine.

Rationamentul crimei... ma intreb ce poate fi rational intr-o crima.

Este suficient sa-i studiezi pe Kant si Aristotel pentru a avea o formare filosofica? E bine sa-i pui in contrast pe cei doi? Atat de multe minti luminate si totusi ne rezumam doar la doi indivizi: Aristotel si Kant.

Dumnezeu n-a murit. L-au omorat preotii astia care spun ca-i poarta harul. L-au facut dintr-un simbol al piosului si neprihanirii intr-un martir, un stindard al cersetoriei autorizate. Vorbim de milostivenie, dar ne agatam doar de ideea de intr-ajutorare. Nu mai exista dusmani de iertat. In razboaie, armele sunt sfintite impreuna cu purtatorii lor.

Unde sunt oare filosofii valorosi de astazi? Stau inchisi in spatele usilor inchise, buchisand cartile sau sunt niste postaci dependenti de Internet? Sper doar sa nu-i gasesc pe bloguri, ci in continuare sa-mi ofere mirosul de celuloza alaturi de ideile lor minunate.

Am in minte mereu imaginea unui copil care sta in fund, pe jos, indiferent de locatie, fie ca e in casa părintească, pe nisipul unei plaje sau pe iarba unui parc. Sta si se joaca singur cu jucăriile lui. Se întoarce spre mine si-mi zambeste nevinovat, asa cum ii este mintea si sufletul. Apoi, nu stiu cum, dar cineva sau ceva ii strica jucăriile. Iar tristetea lui, acel moment in care... doar se uita spre tine, cu ochii inlacrimati, capul usor plecat... îmi rupe sufletul. Însă, eu cred ca in acel copil, ne regăsim toti, intr-un mod sau altul. Detest sa fiu acel copil care, trist, sta in nisip cu jucăria stricata. Îmi rupe inima-n doua.

Ma uit la Eminescu si ma-ntreb de ce-l ridica toti in slavi. Oameni de cultura, oameni simpli, aproape toti îl amintesc ca un mare erou. Nu mai sunt impresionat de acest om. Apoi, îmi dau seama de ce o fac toti ceilalti: cineva trebuia tarat prin noroi, iar Eminescu este omul cel mai potrivit pentru asta.

Citesc pe largul internet o multime de gânduri frumoase scrise de oameni frumosi. Apoi mă uit la "Carnetele" lui Camus si cu regret ma-ntreb: unde vor dispărea toate aceste gânduri când internetul va înceta sa mai existe?

Îmi place sa gust din sfarsit ca mai apoi sa mă las cuprins de febra cunoasterii începutului. Am nevoie de un gând finit pentru a afla drumul anevoios care a dus la acel gand.

Mândru ca sunt român. De ce as fi? Pana si pe Cioran si Eliade, care sunt bunurile noastre de pret a trebuit sa-i traducem in limba romana.

La început eram fascinat de sunetul orasului. Larma urbana mă inspira. Cu timpul m-am obisnuit cu el si plictisit in acelasi timp de acelasi fond sonor. Asa ca l-am înlocuit cu sunetul muzicii. Ma simteam inspirat pana cand am ajuns sa cunosc fiecare nota muzicala si fiecare vers încât mi-a dispărut iar inspiratia care mi-o oferea muzica. Asa ca m-am întors iar la sunetul agitat al orasului.

Amuzanti sunt oamenii. Se arata stupefiati de motivele enumerate atunci cand ma declar obosit sa fiu sociabil, dar cand sunt invocat de catre ei si-i deranjez cu felul meu natural, îmi dezvăluie ca adevăratul motiv pentru care sunt invitat este dintr-o obligatie de neinteles si un sentiment de sila, nu din plăcere, asa cum isi sustin initial invitatia. Un soi de "noi te-am chemat sa faci parte din grupul nostru, dar trebuie sa respecti regulile noastre daca vrei sa "ramai". Si ii refuz in faza initiala, dar ei insista. Atunci mă simt obligat sa dau curs invitatiei, dar nu dau acceptul in mod tacit al respectării regulilor grupului. Iar atunci cand le depasesc zona de confort, se simt indignati, desi se bat cu pumnul in piept ca fiind oameni liberi si rationali. Joaca-te cu mintea lor si-i vei impresiona. Joaca-te cu emotiile lor si vei pierde. Ce stupid. Sinceritatea este respectata doar la nivel de idee, la general. Individualul sincer este grav faultat si întotdeauna respins cu ura. Sincer prin felul de a fi.

The Endless River

Pink Floyd - The Endless River

Onorate public, stimate cititor si drag ascultator, incep aceasta prezentare printr-o marturisire deschisa: dificultatea redactarii acestui text a fost una destul de mare. Dificultate data de lipsa tehnicii capabile sa ne faca sa auzim muzica, in aceste momente, pe fundal, a ultimului album Pink Floyd: The Endless River. Nu este singura, din pacate. O alta problema identificata este faptul ca  nu cunosc publicul, voi, cei din fata mea, cat de mult iubiti sau stiti aceasta formatie. Problematica consta ca nu gasesc suficient ascultarea a doar catorva melodii, care cu siguranta nu va vor putea introduce cu adevarat in spiritul Pink Floyd.

Daca ne-am rezuma strict la albumul care i-a facut cunoscuti in lumea larg, i-a scos din anonimatul Angliei pe cei 5 baieti,, album aparut in anul 1973, "The Dark Side of the Moon", ei bine, nu poti asculta numai doua piese si sa fi in stare sa declari ca ai simtit spiritul acestora. Fiecare album trebuie ascultat integral. Fiindca toate piesele lor se leaga intr-un tot unitar. Intr-un album care reuneste teme filosofice, psihologice si materialiste, ne gandim desigur la gustul amar al trecerii timpului din melodia „Time”, aducerea in plan a principalei probleme a societatii actuale, banii, prin melodia „Money” si incheierea albumului printr-un elogiu al nebuniei: „Brain Damage”. 

Si nu doar piesele lor muzicale, ca bucati dintr-un album, dintr-un intreg, ca un volum de carte inchegat, legat prin sfori si pus la rang de cinste in biblioteca. Ci chiar si albumele, cu totul. Puse cap la cap formeaza o poveste. Povestea Pink Floyd. Cam despre asta este vorba si cu acest ultim album, The Endless River. Desi s-a lasat asteptat 20 de ani si a venit ca o gura de aer proaspat intr-o lume in care industria muzicala a uitat ce inseamna calitate, albumul, imediat dupa lansare, a dezamagit multa lume. Pe critici, dar mai ales pe cei care tin cei mai mult la muzica, la sound-ul Pink Floyd, pe fani. Desi asteptarile lor au fost dezamagite, pe alocuri, de acest ultim album, o data ascultat de mai multe ori si mai ales, in urma unui maraton Floyid-ian, pana si cei mai inraiti si dezamagiti fani vor intelege adevarata insemnatate al acestui album muzical. Este ultimul capitol dintr-o cariera muzicala lunga de aproape 40 de ani a pionierilor in materie de rock progresiv si a unor reprezentati de marca ai stilului psychedelic.

In anul 1965, in Londra, inca din primii ani de studentie, patru tineri pasionati de muzica puneau bazele unei formatii care mai tarziu aveau sa revolutioneze industria muzicala: Syd Barrett, Roger Waters, Nick Mason si Richard Wright. Succesul pe plan local s-a datorat in mare parte genialitatii lui Syd Barrett, care a trasat o directie pe care mai tarziu restul baietilor din cadrul formatiei nu aveau sa-l mai paraseasca. Inlocuit in anul 1968 de catre David Gilmour, din probleme de sanatate, Syd Barrett a trebuit sa paraseasca grupul pentru a se lupta cu demonii interiori cauzati de consumul excesiv de LSD. 

Anul 1973 este anul in care Pink Floyd cunoaste succesul international cu albumul „The Dark Side of the Moon”. Este primul dintr-o serie lunga de albume de succes. Urmat indeaproape, la o distanta de doar doi ani, aparitia albumului „Wish you were here”, albumul tribut lansat in amintirea prietenului lor Syd Barrett, si ceva mai tarziu, albumul „The Wall”, care evoca temerile, fricile si viata artistului din prisma geniului creator Roger Waters, ii pune pe baieti la loc de cinste in istoria muzicii ca niste vizionari.  

Insa neintelegerile dintre cele doua minti si forte creatoare din spatele sound-ului inconfundabil Pink Floyd face ca, pe rand, membrii sa paraseasca formatia. David Gilmour si Roger Waters par sa se lupte pentru ideile pe care vor sa le transmita si nu reusesc deloc sa ajunga la un acord. 

Primul membru care paraseste formatia a fost Richard Wright, in anul 1979, dar are sa revina mai tarziu, pentru a lucra la penultimul album „The Division Bell”, urmat de Roger Waters, in 1985, in acesta din urma nu se va mai intoarce nicicand la prima lui dragoste: Pink Floyd.

Ramas singur la carma trupei, David Gilmour isi pune ideile in aplicare. Tema raului care curge nesfarsit este gasita si in penultimul album, lanst in 1994, „The Division Bell”. De altfel, si in cariera solo, David Gilmour este urmarit de acest vis nestins, acest rau care curge necontenit. Ideea nemuririi, a faptului ca o data intrati in istorie, tot ce ne ramane de facut este sa curgem la infinit, prin mintile si sangele urmasilor.

Reactiile initiale au fost, de altfel fondate, cum ca ultimul album este de fapt opera lui David Gilmour. Promovat ca un album tribut adus prietenului lor Richard Wright, care a murit in anul 2008, in urma luptei cu cancerul, este un album care contine o singura melodie cu versuri, restul albumului fiind unul instrumental, marcate de solo-urile de chitara. De altfel, la o prima auditie, pare ca seamana destul de mult cu proiectul solo al lui David Gilmour, acordurile chitarii electrice magistral manuite de acesta ne introduc in spiritul Pink Floyd, asa cum ni-l amintim din „The Division Bell” si „On an island” (albumul solo semnat Gilmour).

Pe parcursul albumului insa, si la o auditie ulterioara, gasim contributiile fantastice ale celorlalti membri: solo-ul de percutie executat cu maiestrie de Nick Mason si farame, portiuni de pian ale lui Richard Wright, umplu matca acestui rau neincetat si incununeaza cei aproape 40 de ani de cariera a celebrei formatii. Este Pink Floyd pentru ca pastreaza viu spiritul si sunetul acestora, evoca teme si portiuni din melodii mai vechi, incepand cu era Syd Barrett si terminand cu celebrele clopote deprimante din ultima piesa de pe albumul „The Division Bell, „High Hopes”, facand un totodata un rezumat al istoriei nezbuciumate decat pe alocuri al celor 5 baieti englezi care au schimbat istoria muzicii si aveau sa fie mai tarziu sursa de inspiratie pentru multi altii, printre care amintim aici nume precum Queen, Tool sau Nine Inch Nails. 

„The Endless River” este acel album pe care singur, luat ca atare, nu-l poti intelege. Este albumul care, precum o carte, pentru a o intelege nu-i suficient doar sa-i citesti sfarsitul. Luat ca intreg, „The Endless River” incheie, 40 de ani mai tarziu, cu succes, poveste Pink Floyd. Acolo unde multi artisti nu stiu sa puna punct si dispar fara a lasa o urma, David Gilmour, Nick Mason si regretatul Richard Wright au curajul de pune pune punct si de a ne lasa cu un gust de placuta amintire a ceea ce au fost si sunt Pink Floyd. 

Recomand, pentru intelegerea mai buna a acestui album, a acestei formatii, ascultarea integrala a tuturor albumelor Pink Floyd. Albumul cu numarul 15 este epilogul unei cariere de succes.

Razne

Trebuia sa copiez pe cineva in ceea ce priveste titlul si cine-i mai bun de copiat daca nu Cioran.



Cat de multe lucruri se pot spune despre minciuna si atat de putine despre adevar. 



M-am grabit sa ajung la 30 de ani, iar acum, ca sunt atat de aproape, as face orice ca sa ma intorc.



Nu-mi doresc vesnicia. O las poetilor si martirilor. Mie-mi ajunge o viata-n desfrau.



Nu stiu de ce avocatii poarta sacou, pentru ca diferenta dintre ei si gunoieri e dimensiunea gunoiului. Si aceeasi incredere ca vor face treaba buna o am si pentru cei din urma.



Moartea este in mod cert un sentiment cald. Ceea ce ma lasa rece.



Una din problemele capitalismului este ca toti sunt de inlocuit.

Daca Iisus ar exista azi, nu l-am ucide a doua oara. L-am lasa sa aiureze in continuare in timp ce noi ne-am vedea de crestinismul nostru. 

Cum arata adevarul? Dar cum ar fi sa nu stim adevarul (ca un lucru descoperit), ci ca un lucru a priori, dinainte dat. Cum ar fi sa nu cunoastem adevarul, dar sa regasim adevarul in noi. Sa-l simtim. Sa fie la fel de veridic precum sangele din vene. 

Mircea Eliade vorbeste de intelectuali ca fiind niste persoane dintre cele mai superstitioase, dispunand de adevaruri prefabricate, dinainte stiute, necontrolate si luate ca atare. Asa cum credinciosul stie ca Dumnezeu exista, fara sa-i puna la indoiala existenta, la fel de bine intelectualul stie ca timpul are o singura directie, fara a-i contesta autenticitatea. 

Din cate se pare, evolutia duce la singuratate. Monoteism, monogamie, monotonie... Ne refugiem in lucruri singulare si ne laudam ca fiind fiinte sociale, si totusi, la finalul zilei, un singur lucru mai ramane de facut: sa adormim singuri. 

Curios cum majoritatea agnosticilor si ateilor l-ar gasi sau recunoaste pe Dumnezeu inauntrul lor, numai crestinii, adevaratii credinciosi, il exterioreaza. 

Si Zeul a spus "Cautati-ma la periferie si nu ma veti gasi. Cautati-ma in centru si iara nu voi fi. Gasiti-ma in voi si atunci imi veti recunoaste Puterea". 

Desi mi-e greu sa-i recunosc existenta, mai mereu am cautat sa evit sa-I iau numele in desert sau sa vorbesc in numele Lui. Semn ca indoiala inca zace in mine. 

Dumnezeu ii iubeste pe cei care se iubesc pe sine.

Fericirea inseamna sa traiesti in prezent.

Alcoolul, in definitiv, este mai mult o atitudine decat un consum. Inseilat si obligat cu o misiune, de altfel, grea: sa adoarma "mortii" cotidieni.

Nu incerca sa patrunzi cu sufletul tainele Orientului acolo unde nici macar cu mintea nu ai cum sa ajungi. Nu spune ca intelegi Orientul atunci cand porti mirosul infect al comercialismului carnal al Occidentului. Orientul este spiritualite trupeasca, iar singurii in masura sa il manjeasca sunt cei patrunsi de intelegerea lui. Restul suntem diletanti, care slefuim suprafata perfect rotunda a Universalului Oriental.

Viata e la fel de inutila ca un jeleu: are gust, dar ii lipseste esenta.

Uitarea cea mai buna si sigura e atunci cand te comporti ca un burete ce se lasa imbibat, umezit si udat cu faptele si gandurile celuilalt. Lasa-l sa-ti intre in vene, accepta-l, imbratiseaza-l cu totul, lasa-i raceala sa-ti intre in oase, s-o simti pana-n adancul maduvii. Apoi, o data ce esti plin de el, ud pana la oase, vei vedea cum se scurge din tine. Picatura cu picatura. Iar atunci cand vei intalni caldura, de la altcineva, desigur, vei vedea cum te vei usca si tot trecutul iti va zace la picioare ca o balta murdara. Te vei curata prin acceptare, nu prin renegare.