Pink Floyd - The Endless River
Onorate public, stimate cititor si drag ascultator,
incep aceasta prezentare printr-o marturisire deschisa: dificultatea redactarii
acestui text a fost una destul de mare. Dificultate data de lipsa tehnicii
capabile sa ne faca sa auzim muzica, in aceste momente, pe fundal, a ultimului
album Pink Floyd: The Endless River. Nu este singura, din pacate. O alta
problema identificata este faptul ca nu cunosc publicul, voi, cei din
fata mea, cat de mult iubiti sau stiti aceasta formatie. Problematica consta ca
nu gasesc suficient ascultarea a doar catorva melodii, care cu siguranta nu va
vor putea introduce cu adevarat in spiritul Pink Floyd.
Daca ne-am rezuma strict la albumul care i-a facut cunoscuti in lumea larg, i-a scos din anonimatul Angliei pe cei 5 baieti,, album aparut in anul 1973, "The Dark Side of the Moon", ei bine, nu poti asculta numai doua piese si sa fi in stare sa declari ca ai simtit spiritul acestora. Fiecare album trebuie ascultat integral. Fiindca toate piesele lor se leaga intr-un tot unitar. Intr-un album care reuneste teme filosofice, psihologice si materialiste, ne gandim desigur la gustul amar al trecerii timpului din melodia „Time”, aducerea in plan a principalei probleme a societatii actuale, banii, prin melodia „Money” si incheierea albumului printr-un elogiu al nebuniei: „Brain Damage”.
Daca ne-am rezuma strict la albumul care i-a facut cunoscuti in lumea larg, i-a scos din anonimatul Angliei pe cei 5 baieti,, album aparut in anul 1973, "The Dark Side of the Moon", ei bine, nu poti asculta numai doua piese si sa fi in stare sa declari ca ai simtit spiritul acestora. Fiecare album trebuie ascultat integral. Fiindca toate piesele lor se leaga intr-un tot unitar. Intr-un album care reuneste teme filosofice, psihologice si materialiste, ne gandim desigur la gustul amar al trecerii timpului din melodia „Time”, aducerea in plan a principalei probleme a societatii actuale, banii, prin melodia „Money” si incheierea albumului printr-un elogiu al nebuniei: „Brain Damage”.
Si nu doar piesele lor muzicale, ca bucati dintr-un
album, dintr-un intreg, ca un volum de carte inchegat, legat prin sfori si pus
la rang de cinste in biblioteca. Ci chiar si albumele, cu totul. Puse cap la
cap formeaza o poveste. Povestea Pink Floyd. Cam despre asta este vorba si cu
acest ultim album, The Endless River. Desi s-a lasat asteptat 20 de ani si a
venit ca o gura de aer proaspat intr-o lume in care industria muzicala a uitat
ce inseamna calitate, albumul, imediat dupa lansare, a dezamagit multa lume. Pe
critici, dar mai ales pe cei care tin cei mai mult la muzica, la sound-ul Pink
Floyd, pe fani. Desi asteptarile lor au fost dezamagite, pe alocuri, de acest ultim
album, o data ascultat de mai multe ori si mai ales, in urma unui maraton
Floyid-ian, pana si cei mai inraiti si dezamagiti fani vor intelege adevarata
insemnatate al acestui album muzical. Este ultimul capitol dintr-o cariera
muzicala lunga de aproape 40 de ani a pionierilor in materie de rock progresiv
si a unor reprezentati de marca ai stilului psychedelic.
In anul 1965, in Londra, inca din
primii ani de studentie, patru tineri pasionati de muzica puneau bazele unei
formatii care mai tarziu aveau sa revolutioneze industria muzicala: Syd
Barrett, Roger Waters, Nick Mason si Richard Wright. Succesul pe plan local s-a
datorat in mare parte genialitatii lui Syd Barrett, care a trasat o directie pe
care mai tarziu restul baietilor din cadrul formatiei nu aveau sa-l mai
paraseasca. Inlocuit in anul 1968 de catre David Gilmour, din probleme de
sanatate, Syd Barrett a trebuit sa paraseasca grupul pentru a se lupta cu
demonii interiori cauzati de consumul excesiv de LSD.
Anul 1973 este anul in care Pink
Floyd cunoaste succesul international cu albumul „The Dark Side of the Moon”.
Este primul dintr-o serie lunga de albume de succes. Urmat indeaproape, la o
distanta de doar doi ani, aparitia albumului „Wish you were here”, albumul
tribut lansat in amintirea prietenului lor Syd Barrett, si ceva mai tarziu,
albumul „The Wall”, care evoca temerile, fricile si viata artistului din prisma
geniului creator Roger Waters, ii pune pe baieti la loc de cinste in istoria
muzicii ca niste vizionari.
Insa neintelegerile dintre cele doua
minti si forte creatoare din spatele sound-ului inconfundabil Pink Floyd face
ca, pe rand, membrii sa paraseasca formatia. David Gilmour si Roger Waters par
sa se lupte pentru ideile pe care vor sa le transmita si nu reusesc deloc sa
ajunga la un acord.
Primul membru care paraseste
formatia a fost Richard Wright, in anul 1979, dar are sa revina mai tarziu,
pentru a lucra la penultimul album „The Division Bell”, urmat de Roger Waters,
in 1985, in acesta din urma nu se va mai intoarce nicicand la prima lui
dragoste: Pink Floyd.
Ramas singur la carma trupei, David
Gilmour isi pune ideile in aplicare. Tema raului care curge nesfarsit este
gasita si in penultimul album, lanst in 1994, „The Division Bell”. De altfel,
si in cariera solo, David Gilmour este urmarit de acest vis nestins, acest rau
care curge necontenit. Ideea nemuririi, a faptului ca o data intrati in
istorie, tot ce ne ramane de facut este sa curgem la infinit, prin mintile si
sangele urmasilor.
Reactiile initiale au fost, de
altfel fondate, cum ca ultimul album este de fapt opera lui David Gilmour.
Promovat ca un album tribut adus prietenului lor Richard Wright, care a murit
in anul 2008, in urma luptei cu cancerul, este un album care contine o singura
melodie cu versuri, restul albumului fiind unul instrumental, marcate de
solo-urile de chitara. De altfel, la o prima auditie, pare ca seamana destul de
mult cu proiectul solo al lui David Gilmour, acordurile chitarii electrice
magistral manuite de acesta ne introduc in spiritul Pink Floyd, asa cum ni-l
amintim din „The Division Bell” si „On an island” (albumul solo semnat
Gilmour).
Pe parcursul albumului insa, si la o
auditie ulterioara, gasim contributiile fantastice ale celorlalti membri:
solo-ul de percutie executat cu maiestrie de Nick Mason si farame, portiuni de
pian ale lui Richard Wright, umplu matca acestui rau neincetat si incununeaza
cei aproape 40 de ani de cariera a celebrei formatii. Este Pink Floyd pentru ca
pastreaza viu spiritul si sunetul acestora, evoca teme si portiuni din melodii
mai vechi, incepand cu era Syd Barrett si terminand cu celebrele clopote
deprimante din ultima piesa de pe albumul „The Division Bell, „High Hopes”,
facand un totodata un rezumat al istoriei nezbuciumate decat pe alocuri al
celor 5 baieti englezi care au schimbat istoria muzicii si aveau sa fie mai
tarziu sursa de inspiratie pentru multi altii, printre care amintim aici nume
precum Queen, Tool sau Nine Inch Nails.
„The Endless River” este acel album pe
care singur, luat ca atare, nu-l poti intelege. Este albumul care, precum o
carte, pentru a o intelege nu-i suficient doar sa-i citesti sfarsitul. Luat ca
intreg, „The Endless River” incheie, 40 de ani mai tarziu, cu succes, poveste
Pink Floyd. Acolo unde multi artisti nu stiu sa puna punct si dispar fara a
lasa o urma, David Gilmour, Nick Mason si regretatul Richard Wright au curajul
de pune pune punct si de a ne lasa cu un gust de placuta amintire a ceea ce au
fost si sunt Pink Floyd.
Recomand, pentru intelegerea mai
buna a acestui album, a acestei formatii, ascultarea integrala a tuturor
albumelor Pink Floyd. Albumul cu numarul 15 este epilogul unei cariere de
succes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu