The Endless River

Pink Floyd - The Endless River

Onorate public, stimate cititor si drag ascultator, incep aceasta prezentare printr-o marturisire deschisa: dificultatea redactarii acestui text a fost una destul de mare. Dificultate data de lipsa tehnicii capabile sa ne faca sa auzim muzica, in aceste momente, pe fundal, a ultimului album Pink Floyd: The Endless River. Nu este singura, din pacate. O alta problema identificata este faptul ca  nu cunosc publicul, voi, cei din fata mea, cat de mult iubiti sau stiti aceasta formatie. Problematica consta ca nu gasesc suficient ascultarea a doar catorva melodii, care cu siguranta nu va vor putea introduce cu adevarat in spiritul Pink Floyd.

Daca ne-am rezuma strict la albumul care i-a facut cunoscuti in lumea larg, i-a scos din anonimatul Angliei pe cei 5 baieti,, album aparut in anul 1973, "The Dark Side of the Moon", ei bine, nu poti asculta numai doua piese si sa fi in stare sa declari ca ai simtit spiritul acestora. Fiecare album trebuie ascultat integral. Fiindca toate piesele lor se leaga intr-un tot unitar. Intr-un album care reuneste teme filosofice, psihologice si materialiste, ne gandim desigur la gustul amar al trecerii timpului din melodia „Time”, aducerea in plan a principalei probleme a societatii actuale, banii, prin melodia „Money” si incheierea albumului printr-un elogiu al nebuniei: „Brain Damage”. 

Si nu doar piesele lor muzicale, ca bucati dintr-un album, dintr-un intreg, ca un volum de carte inchegat, legat prin sfori si pus la rang de cinste in biblioteca. Ci chiar si albumele, cu totul. Puse cap la cap formeaza o poveste. Povestea Pink Floyd. Cam despre asta este vorba si cu acest ultim album, The Endless River. Desi s-a lasat asteptat 20 de ani si a venit ca o gura de aer proaspat intr-o lume in care industria muzicala a uitat ce inseamna calitate, albumul, imediat dupa lansare, a dezamagit multa lume. Pe critici, dar mai ales pe cei care tin cei mai mult la muzica, la sound-ul Pink Floyd, pe fani. Desi asteptarile lor au fost dezamagite, pe alocuri, de acest ultim album, o data ascultat de mai multe ori si mai ales, in urma unui maraton Floyid-ian, pana si cei mai inraiti si dezamagiti fani vor intelege adevarata insemnatate al acestui album muzical. Este ultimul capitol dintr-o cariera muzicala lunga de aproape 40 de ani a pionierilor in materie de rock progresiv si a unor reprezentati de marca ai stilului psychedelic.

In anul 1965, in Londra, inca din primii ani de studentie, patru tineri pasionati de muzica puneau bazele unei formatii care mai tarziu aveau sa revolutioneze industria muzicala: Syd Barrett, Roger Waters, Nick Mason si Richard Wright. Succesul pe plan local s-a datorat in mare parte genialitatii lui Syd Barrett, care a trasat o directie pe care mai tarziu restul baietilor din cadrul formatiei nu aveau sa-l mai paraseasca. Inlocuit in anul 1968 de catre David Gilmour, din probleme de sanatate, Syd Barrett a trebuit sa paraseasca grupul pentru a se lupta cu demonii interiori cauzati de consumul excesiv de LSD. 

Anul 1973 este anul in care Pink Floyd cunoaste succesul international cu albumul „The Dark Side of the Moon”. Este primul dintr-o serie lunga de albume de succes. Urmat indeaproape, la o distanta de doar doi ani, aparitia albumului „Wish you were here”, albumul tribut lansat in amintirea prietenului lor Syd Barrett, si ceva mai tarziu, albumul „The Wall”, care evoca temerile, fricile si viata artistului din prisma geniului creator Roger Waters, ii pune pe baieti la loc de cinste in istoria muzicii ca niste vizionari.  

Insa neintelegerile dintre cele doua minti si forte creatoare din spatele sound-ului inconfundabil Pink Floyd face ca, pe rand, membrii sa paraseasca formatia. David Gilmour si Roger Waters par sa se lupte pentru ideile pe care vor sa le transmita si nu reusesc deloc sa ajunga la un acord. 

Primul membru care paraseste formatia a fost Richard Wright, in anul 1979, dar are sa revina mai tarziu, pentru a lucra la penultimul album „The Division Bell”, urmat de Roger Waters, in 1985, in acesta din urma nu se va mai intoarce nicicand la prima lui dragoste: Pink Floyd.

Ramas singur la carma trupei, David Gilmour isi pune ideile in aplicare. Tema raului care curge nesfarsit este gasita si in penultimul album, lanst in 1994, „The Division Bell”. De altfel, si in cariera solo, David Gilmour este urmarit de acest vis nestins, acest rau care curge necontenit. Ideea nemuririi, a faptului ca o data intrati in istorie, tot ce ne ramane de facut este sa curgem la infinit, prin mintile si sangele urmasilor.

Reactiile initiale au fost, de altfel fondate, cum ca ultimul album este de fapt opera lui David Gilmour. Promovat ca un album tribut adus prietenului lor Richard Wright, care a murit in anul 2008, in urma luptei cu cancerul, este un album care contine o singura melodie cu versuri, restul albumului fiind unul instrumental, marcate de solo-urile de chitara. De altfel, la o prima auditie, pare ca seamana destul de mult cu proiectul solo al lui David Gilmour, acordurile chitarii electrice magistral manuite de acesta ne introduc in spiritul Pink Floyd, asa cum ni-l amintim din „The Division Bell” si „On an island” (albumul solo semnat Gilmour).

Pe parcursul albumului insa, si la o auditie ulterioara, gasim contributiile fantastice ale celorlalti membri: solo-ul de percutie executat cu maiestrie de Nick Mason si farame, portiuni de pian ale lui Richard Wright, umplu matca acestui rau neincetat si incununeaza cei aproape 40 de ani de cariera a celebrei formatii. Este Pink Floyd pentru ca pastreaza viu spiritul si sunetul acestora, evoca teme si portiuni din melodii mai vechi, incepand cu era Syd Barrett si terminand cu celebrele clopote deprimante din ultima piesa de pe albumul „The Division Bell, „High Hopes”, facand un totodata un rezumat al istoriei nezbuciumate decat pe alocuri al celor 5 baieti englezi care au schimbat istoria muzicii si aveau sa fie mai tarziu sursa de inspiratie pentru multi altii, printre care amintim aici nume precum Queen, Tool sau Nine Inch Nails. 

„The Endless River” este acel album pe care singur, luat ca atare, nu-l poti intelege. Este albumul care, precum o carte, pentru a o intelege nu-i suficient doar sa-i citesti sfarsitul. Luat ca intreg, „The Endless River” incheie, 40 de ani mai tarziu, cu succes, poveste Pink Floyd. Acolo unde multi artisti nu stiu sa puna punct si dispar fara a lasa o urma, David Gilmour, Nick Mason si regretatul Richard Wright au curajul de pune pune punct si de a ne lasa cu un gust de placuta amintire a ceea ce au fost si sunt Pink Floyd. 

Recomand, pentru intelegerea mai buna a acestui album, a acestei formatii, ascultarea integrala a tuturor albumelor Pink Floyd. Albumul cu numarul 15 este epilogul unei cariere de succes.

Razne

Trebuia sa copiez pe cineva in ceea ce priveste titlul si cine-i mai bun de copiat daca nu Cioran.



Cat de multe lucruri se pot spune despre minciuna si atat de putine despre adevar. 



M-am grabit sa ajung la 30 de ani, iar acum, ca sunt atat de aproape, as face orice ca sa ma intorc.



Nu-mi doresc vesnicia. O las poetilor si martirilor. Mie-mi ajunge o viata-n desfrau.



Nu stiu de ce avocatii poarta sacou, pentru ca diferenta dintre ei si gunoieri e dimensiunea gunoiului. Si aceeasi incredere ca vor face treaba buna o am si pentru cei din urma.



Moartea este in mod cert un sentiment cald. Ceea ce ma lasa rece.



Una din problemele capitalismului este ca toti sunt de inlocuit.

Daca Iisus ar exista azi, nu l-am ucide a doua oara. L-am lasa sa aiureze in continuare in timp ce noi ne-am vedea de crestinismul nostru. 

Cum arata adevarul? Dar cum ar fi sa nu stim adevarul (ca un lucru descoperit), ci ca un lucru a priori, dinainte dat. Cum ar fi sa nu cunoastem adevarul, dar sa regasim adevarul in noi. Sa-l simtim. Sa fie la fel de veridic precum sangele din vene. 

Mircea Eliade vorbeste de intelectuali ca fiind niste persoane dintre cele mai superstitioase, dispunand de adevaruri prefabricate, dinainte stiute, necontrolate si luate ca atare. Asa cum credinciosul stie ca Dumnezeu exista, fara sa-i puna la indoiala existenta, la fel de bine intelectualul stie ca timpul are o singura directie, fara a-i contesta autenticitatea. 

Din cate se pare, evolutia duce la singuratate. Monoteism, monogamie, monotonie... Ne refugiem in lucruri singulare si ne laudam ca fiind fiinte sociale, si totusi, la finalul zilei, un singur lucru mai ramane de facut: sa adormim singuri. 

Curios cum majoritatea agnosticilor si ateilor l-ar gasi sau recunoaste pe Dumnezeu inauntrul lor, numai crestinii, adevaratii credinciosi, il exterioreaza. 

Si Zeul a spus "Cautati-ma la periferie si nu ma veti gasi. Cautati-ma in centru si iara nu voi fi. Gasiti-ma in voi si atunci imi veti recunoaste Puterea". 

Desi mi-e greu sa-i recunosc existenta, mai mereu am cautat sa evit sa-I iau numele in desert sau sa vorbesc in numele Lui. Semn ca indoiala inca zace in mine. 

Dumnezeu ii iubeste pe cei care se iubesc pe sine.

Fericirea inseamna sa traiesti in prezent.

Alcoolul, in definitiv, este mai mult o atitudine decat un consum. Inseilat si obligat cu o misiune, de altfel, grea: sa adoarma "mortii" cotidieni.

Nu incerca sa patrunzi cu sufletul tainele Orientului acolo unde nici macar cu mintea nu ai cum sa ajungi. Nu spune ca intelegi Orientul atunci cand porti mirosul infect al comercialismului carnal al Occidentului. Orientul este spiritualite trupeasca, iar singurii in masura sa il manjeasca sunt cei patrunsi de intelegerea lui. Restul suntem diletanti, care slefuim suprafata perfect rotunda a Universalului Oriental.

Viata e la fel de inutila ca un jeleu: are gust, dar ii lipseste esenta.

Uitarea cea mai buna si sigura e atunci cand te comporti ca un burete ce se lasa imbibat, umezit si udat cu faptele si gandurile celuilalt. Lasa-l sa-ti intre in vene, accepta-l, imbratiseaza-l cu totul, lasa-i raceala sa-ti intre in oase, s-o simti pana-n adancul maduvii. Apoi, o data ce esti plin de el, ud pana la oase, vei vedea cum se scurge din tine. Picatura cu picatura. Iar atunci cand vei intalni caldura, de la altcineva, desigur, vei vedea cum te vei usca si tot trecutul iti va zace la picioare ca o balta murdara. Te vei curata prin acceptare, nu prin renegare.

Nu m-am nascut fotograf...

Nu m-am nascut fotograf. La naiba, nici macar intr-o familie pasionata de asemenea lucruri... Prima jumatate de viata nici macar n-am vrut sa aud de poze. Fie de familie, fie de excursie, impreuna cu prietenii. Nu-mi placea de mine. Sau poate ca eram satul sa tot aud "Esti un tip fotogenic" de la oameni neavizati. Oameni care-mi faceau un compliment de dragul meu si poate, poate o sa pozez cu ei sau pentru ei. Nu sunt un fotomodel, desi nici prea urat nu ies in poze. Am ajuns sa stiu sa pozez nu fiindca imi doream asta, ci din cauza modelelor mele neinitiate. Trebuia sa le invete cineva cum sa se aseze, cum sa stea, cum sa zambeasca pentru ca fotografiile mele sa iasa bine. Sau macar... cat de cat... asa cum imi doresc eu.

Copilaria am petrecut-o in preajma unei camere simple, de familie, fara film. Obisnuiam sa-mi testez vederea "scotandu-mi" ochii cu blitzul ei, un blitz nu foarte puternic, evident, dar suficient de deranjant. Si cand faceai miscarea asta de zece, cinsprezece ori pentru un ochi, stresul era destul de mare incat sa provoace daune pe termen lung. Din fericire, n-am patit nimic. Am plans destul de mult la viata mea incat sa fie suficient de umezi ochii pentru a rezista unui asemenea stres.

Prima camera foto pe care am folosit-o in scopuri academice a fost aceeasi din copilarie, dar de data asta cu film in ea. Film cumparat de mine, dintr-un chiosc din statia de autobuz. Un Kodak Color 200. Valorea ISO 200, este, cum spunea cineva, nici capra, nici varza. Nu e nici la fel de fin ca un ISO 100, dar nici suficient de granulat cat un ISO 400. E probabil cea mai proasta sensibilitate de film existenta. ISO 800 are o explicatie si o greutate personala, de 1600 nu mai vorbesc, iar 3200 reprezinta deja nave spatiale pentru unii.

Majoritatea amatorilor nu stiu ce film sa aleaga. ISO 100 e pentru peisaje, ISO 400 pentru interioare cu blitz si atunci cand este innorat, iar ISO 200... ISO 200 e pentru toate situatiile fotografice. Asta pana te prinzi cum e treaba cu fotografia si renunti sa mai crezi abureala pe care ti-o vinde un alt necunoscator in domeniu, care pe langa filmul vandut, iti mai da si o punga de pufuleti si o sticla de Coca-Cola. Dar e ok, e normal. Are o afacere de tinut in spate. Banii nu pica din cer, iar clientii, putinii care sunt, trebuie convinsi repede si usor. Nu de alta, dar prea multe explicatii creeaza cozi si clienti care, plictisiti, fiindca ei vor doar o apa plata, pleaca si se duc la alt magazin.

Asa ca stateam in scaunul meu de la job, admirand nostalgic vechea camera foto a familiei. Eram pregatit sa cuceresc lumea. Nu stiam ca prin cei 35mm ai lentilei obosite si chioare n-o sa obtin rezultate prea bune, dar eram fericit ca aveam film in ea. ISO 200... ce miros, ce cutie interesanta, ce viata de artist ma astepta. Rasarituri, apusuri, femei celebre si masini supersport asteptau sa fie "trase" in cadrele de 24 pe 36mm. Eram fotograf si eram la inceputuri... Diafragma? Automata. Timp de expunere? Ce-i ala? Automat... Doar blitzul putea fi activat sau dezactivat dintr-un buton. In fond, ca si acum, nici atunci nu eram interesat prea tare de detaliile tehnice. Stiam ca meseria de fotograf include mai degraba compozitie si mai putin date tehnice. EXIF-urile sunt pentru cei cu prea mult timp liber.

Din dragoste

           <<Draga mea iubita,

 Am aflat ce-i dragostea. Si cu toate astea, m-am decis sa renunt la ea. Candva credeam ca dragostea este asumarea constienta a euforiei, a dorintelor emotionale, a poftelor carnale, o insumare a tuturor sentimentelor frumoase ce te poate lega de o persoana. Pe scurt, dragostea mi se parea a fi un lucru cu adevarat frumos.

 Pana am descoperit adevarata dragoste si, implicit, adevarata fata a ei. Dragostea este, cu parere de rau, unul din cele mai urate sentimente. Nu pricep cum iubirea, cu ale ei sute si mii de fete, se poate numi incununarea dragostei. Si totusi, sa fie durata singura diferenta dintre iubire si dragoste?

 De ce-ti spun tocmai tie aceste lucruri? Si de ce tocmai acum? Pare tardiv momentul pentru aceste cuvinte acum, iar vorbele devin inutile atunci cand ai gura inundata de sange... si totusi, gustul sangelui este poate asemuit cu cel mai dulce vin pe care l-ai baut vreodata.

 Cand te-am vazut prima oara, sangele imi fierbea la propriu. Caldura care mi-a invaluit trupul m-a infierbantat atat de tare incat am zacut doua saptamani la pat, fara sanse mari de izbanda. Doctorii n-au avut ce-mi face. A trebuit sa-i rog, sa-i implor, sa-i dau afara din casa sa ma lase in pace. Am supravietuit totusi. Apoi, te-am cautat. Si ce chin, ce dor, ce vise desarte mi-am facut, cum mi-am naruit toate sperantele... pana te-am gasit.

 Pana cand ochii ni s-au intalnit. Pana cand viata in mine a revenit, plina de dorinta. Focul inimii iar s-a aprins, ochii mi-au iesit din orbite si in spatele lor puteai sa-mi vezi craniul pe care statea imprimata imaginea ta. Doar pentru tine aveam ochii, gura si nebunia. Inca ardeam, dar ardeam mocnit, suficient cat sa-mi tina sangele in miscare. Ma taram dupa tine acolo unde mergeai tu. Voiam sa fiu cu tine zi si noapte, noapte si zi. Innebuneam atunci cand nu puteam fi cu tine, acolo unde erai tu, unde voiam sa fiu si eu...

 Asta pana cand ai vrut sa fugi de mine, sa scapi... inteleg, te sufocam. Dar te-am prins, intr-un final si cu o miscare sigura si scurta ti-am luat ce aveai mai de pret: aripile. Voiam sa zburam, visam ca suntem pe un nor si amandoi plutim spre viitor, visam ca vom ramane amandoi, visam...

 Tu insa ai vrut sa zbori mai sus decat mine, decat pot eu sa zbor... Ai vrut sa fugi pe un alt nor, insa eu te-am prins, te-am incatusat in lanturile mele grele si cu mainile mele ti-am frant aripile...

 Iar acum...

 Acum sunt ca un caine rau, insetat de sange. Inlantuit si ascuns de ochii oamenilor, intr-un colt. Imi masor zilnic cusca si trag de lantul gros de fier in speranta ca intr-o buna zi se va rupe. Ma hranesc zilnic cu o bucata din cadavrul tau... ai intrat demult in putrefactie, dar nici ca-mi pasa. Acum esti aici, acum esti cu mine. Pentru totdeauna...

 Pentru totdeauna al tau,
 Asa cum si tu esti a mea.>>

"Lazar, ridica-te!"

 Articolele de tipul acesta -> https://medium.com/life-learning/2a1841f1335d mi se par nu doar inutile, dar si plictisitoare. Fiindca sunt prea multe. Si cine mi-ar spune ca poate din multitudinea aceasta de articole poate careva se va ridica de pe scaunul lui si va face ceva cu viata lui. Da, asa e. Sigur va fi cineva care le va lua de bune. Sigur se va ridica si va face ceva... primele 5 minute. O saptamana, maxim, si asta ca sunt generos cu timpul altora. Lenesul ramane lenes pana moare.
 Dar adevarul e ca oamenii care chiar vor realiza ceva cu viata lor nu asteapta sa citeasca articolele astea. Deja fac ceva. Mircea Eliade la 26 de ani era doctor in filosofie. Acum peste 50 de ani, cand multi ar spune ca sistemul era altfel, scoala - scoala, desigur, iar societatea era alta, care crestea valori adevarate. Ne imbatam cu apa rece. Erau la fel. Nu-i neg meritele lui Eliade, in fond, cel mai mare istoric al religiilor din lume, dar la 26 de ani, doctoratul lui valora ceva mai mult decat un zero absolut. Tot trebuia sa se chinuie cu viata si societatea moderna, care-l manca de viu. Un titlu onorific, pe care nici macar el nu l-a recunoscut. A ramas profesor la catedra de filosofie.
 De cand se invarte pamantul, in societatea umana se invart aceleasi tipuri de oameni. Liderul, lenesul, fricosul, hotul, etc. Si care reactionau acum 2000 de ani la fel cum reactioneaza contemporanii nostri. Nu ma credeti? Cititi operele lui Caragiale. Au peste 100 de ani si reprezinta fidel societatea acelor ani. Traspuneti apoi operele in ziua de azi si numiti diferentele.
 Si care-i treaba cu cititul? De ce se pune atat de mult accent pe citit? De acord, cartile ajuta. Pe unii ii desteapta, pe altii ii inspira, etc. Dar nu cititi, oameni buni, in locuri publice si aglomerate. Gen metrou. Epic. Scuza cu nu am timp, dar macar fac ceva e la fel de buna ca lamentarea fata de locul de munca. Nu-mi place munca, dar nici nu-mi dau demisia, ca leafa-i buna. Nu evoluati in felul acesta. Am incercat si eu sa citesc in transportul public. Intre 2 conversatii proaste si scrasnitul rotilor, in afara de seria cartilor Amurg, altceva nu prea poti citi. Hai, fie de la mine, ca doar am zis ca sunt generos. Merge si o Sandra Brown, editie de buzunar. Faceti treaba ca lumea, oameni buni. Nu va mai multumiti cu jumatate de treaba facuta.
 Dar, pana la urma, ne meritam locul. Mediocritatea ne mananca. Si ipocrizia, intelectuala de aceasta data. Nu te dai mare cu BMW-ul pe care-l ai, ci cu Tratat de istorie a religiilor, editia a 2-a, pe care te chinui s-o digeri intre Unirii si Timpuri Noi. Tot epifanie ramane ce faci tu. Lipseste semnul crucii din ecuatie, dar doar o minune te poate ajuta sa intelegi ceva din lectura ta. Ca, pana la urma, peronul e pe partea dreapta. Asta cu o voce suava, calma si cristalina. Si mai sunt si olimpicii de profesie. Care citesc fiindca asa au auzit ei ca e bine si "abia astept sa termin cartea asta, ca ma mai asteapta 3 acasa". Nu e competitie. Poti citi o carte pe luna... doar una. Si s-o digeri. Apoi sa te apuci de alta...
 Asa ca oamenii care chiar vor realiza ceva cu viata lor, o vor face, fiindca au chemarea. Genialitatea e in gene. Te nasti cu ea. Si astfel intri in istorie. Restul sunt povesti de adormit copii, bune de citit in metrou.

Despre adevaratul motiv al uciderii evreilor

 Initial, am scris "motiv al Holocaustului". Dar mi-am adus aminte de ce am citit despre semnificatia cuvantului Holocaust. Desi astazi se foloseste in mod aproape exclusiv cand vine vorba de masacrarea evreilor din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ei bine, definitia corecta a Holocaustului este: << HOLOCAUST (‹ fr.; {s} gr. holo + gr. kaustos „de ars”) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Europa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”). ♦ (În prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecințele nefaste ale unui război nuclear). >> 

Asa ca mult mai bine ales este titlul "motiv al uciderii evreilor". 

Ca sa scap de intrebari inutile, nu sunt rasist decat in proportii normale. Mai degraba xenofob, poate usor fricos de libertatea de miscare prea mare a unor minoritati, frica de nou, de strain, de altceva si influenta directa care se exercita si asupra din partea mass-mediei. Insa, uitandu-ma la niste filme care prezinta intr-un mai personal exterminarea in masa a evreilor si aratand partea nevazuta a razboiului, fata umana a "mieilor" dusi spre taiere, m-am intrebat "De ce au vrut sa-i omoare pe evrei?" 

Adolf Hitler doar a mentionat ceva despre uciderea evreilor in Mein Kampf iar in discursurile sale de  pana-n anul de gratie 1939, abia daca a facut 2-3 referiri la aceasta idee stupida. Apoi, probabil aveau nevoie de un tap ispasitor, aveau nevoie de un motiv pentru a cuceri Polonia (desi interesul lor era Austria, alta strategie ciudata) si l-au gasit dand vina pe evrei. Poate ca invidia ca  aveau bani, ca se credeau superiori celorlalte popoare denumindu-se ei insisi "Poporul Ales de Dumnezeu", poate ca parul blond al germanilor i-a impins pe nazisti (nu germani) sa-si coboare atentia (si pe evrei in lagare de concentrare) asupra celor mai sus mentionati. Cu ce scop? Cu ce motiv? De ce?

Nu voiam sa fac o tema din acest subiect. Insa un eveniment recent (pe langa filmele vizionate de curand si studiul facut asupra acestei teme pe cele mai neinspirate canale de comunicare - internetul si mai precis Wikipedia) m-a determinat sa scriu aceste randuri.

Un prieten ma suna astazi (22 August 2012), la orele amiezii, sa-mi spuna ca un prieten de-al unui prieten ar dori sa faca niste poze la niste bijuterii (da, in timpul liber fac si pe fotograful) si daca ma intereseaza jobul. I-am spus ca da, dar sa-mi dea mai multe detalii. Dupa care incepe sa-mi povesteasca: "pai tipul e EVREU, nu prea vorbeste romana si e NEGRU". Cuvintele au iesit mai lent decat le-am scris eu (si in mod cert, mult mai lent decat le-ati citit voi) si ma intrebam "de ce m-ar interesa ca e EVREU?" (prima intrebare) si a doua intrebare a fost chiar cu voce tare, in telefon, adresata prietenului meu "EVREU NEGRU?". Ma repet, nu sunt rasist, iubesc oamenii, meseria mea ma obliga s-o fac si pana la urma, in fata mortii suntem toti egali.

Legat de faptul ca era NEGRU, tot astazi am vazut pe un canal de socializare comun multor oameni si cunostinte de-ale mele, o fotografie veche cu un amerindian, vopsit in culorile razboiului (asa cum se facea acum multa vreme, cand colonistii americani inca nu detineau Vestul Salbatic). Poza venea insotita de niste comentarii ale unui alt utilizator care mentiona, printre altele "al naibii cioroi". Repet, nu sunt rasist. M-am simtit ofensat de remarca. Am dat si eu un raspuns pe masura la intrebarea celui care a postat poza: "de ce e vopsit alb?". "E vopsit alb fiindca are sangele rosu si e Indian, nu Negru si in mod cert nu-i Rasist."

Dar am divagat putin de la subiect.

Va intreb: care este adevaratul motiv al masacrarii atator evrei? Nu am un raspuns si nu am un raspuns bun, daca mi se cere musai sa-l dau. Mi se pare nu o cruzime... nu gasesc termen de comparatie.

Apoi, vin altii cu idei si mai crete. Exista un grup secret care conduce lumea si astia-s evrei. Pare plauzibila ideea, argumentele sunt solide si ai putea tinde sa le dai dreptate si sa-i crezi pe cuvant. Dar e un cuvant acolo care se bate cap in cap cu ideea de natiune conducatoare. "Conduce LUMEA". Fratilor, astia care conduc lumea si nu o tara, o mana de oameni, nu apartin vreunei natii. Sunt Globali (nu le pot spune universali). Ei nu conduc Israelul, America sau oricare alta tara. Conduc LUMEA. Vorbim de cu totul altceva. Illuminati, numiti-i cum vreti voi.

Eu sunt roman, nascut in Romania, cu cetatenie romana. Daca as pleca in America si m-as stabili pentru restul vietii, as ramane roman pana cand? Pana mi se da cetatenie? Pana sunt acceptat de societate? Pana cand ma vor respinge romanii? Pana cand voi decide eu? Oricum, mi se pare o prostie treaba asta cu natiunile si granitele vizibile sau invizbile intre natiuni si culturi. Nu sunt nici adeptul globalizarii, desi se pare ca asta deja exista la nivel economic (invizibil, e drept). Prefer, in mod incostient, sa ma stiu condus de un Roman, decat condus de un... International. Global d-asta de-al Luminatilor. Rockefeller... numiti-i cum vreti voi.

Daca e adevarat mitul si ei ne conduc viata... ar fie ei indeajuns de nebuni sa si-i omoare pe ai lor? Voi v-ati sacrifica poporul pentru... cine stie ce motive? 6 milioane sunt doar o cifra. Dar daca as scrie aici numele lor si ocupatia lor ar fi alta treaba, nu? Daca v-as arata si poze cu ei, cu familiile lor, deja par mai vii in ochii vostri. Nu mai sunt doar o statistica. N-am numarat pana acum in viata mea nici macar 6 milioane de bete de chibrit, dar 6 milioane de oameni... 6! Milioane! Ei bine, dar moartea nu este un motiv. Moartea este o destinatie.

Si atunci care e adevaratul motiv al mortii a 6 milioane de evrei?

Dar acum intervine problema cu mass-media si cu numaratoare voturilor... aaa... victimelor. Numarul lor ajunge la peste 6 milioane de morti din partea evreilor si cu un total de 73 milioane de vieti umane pierdute. Cate ?!? 73 milioane? Insa fiindca n-am trait in perioada respectiva, 73 de milioane astea mi se par ca salariul minim pe economie pe un an de zile. Astia ii dau pe paine, astia la lumina, de astia imi iau haine, televizor si poate mai pun si deoparte... Nu ma afecteaza, dar ma intereseaza. Ii cred pe cuvant, n-am cum sa demonstrez contrariul. Si o iau de buna.

Si ajung rasist. Ajung sa urasc evreii... negrii, chinezii, indienii, caucazienii, arienii si toate rasele pamantului. Spaniolii urasc romanii fiindca asa spune mass-media. Dar spaniolul de rand spune ca n-are nimic cu romanul, ca nu-i face nimic rau, ba chiar il lauda.

Nici eu nu urasc evreii, negrii, chinezii sau oricare alta rasa. Nu am motiv. Daca mi-e frica de ei? Nu mi-e frica fiindca e evreu sau chinez. Mi-e frica fiindca e om, iar natura omului e rea de la radacina. Asa cum spunea si Cioran despre Dumnezeu. Daca Dumnezeu (Creatorul nostru) ar fi fost bun, si noi am fi fost buni de cand ne-am nascut. Dar asa, fiindca suntem rai, si Creatorul Nostru este rau.

Aici se termina cuvantarea mea.

Insa intrebare ramane deschisa: care este adevaratul motiv al uciderii evreilor?

-> http://www.youtube.com/watch?v=rsL6mKxtOlQ