Daca suferiti de "indoctrinare absoluta de cre(s)tinism acut" sau va oripileaza in anul 2012 A.D. va recomand sa va opriti inainte de a accesa link-ul sau a citi mai departe. Faptul ca lumea trebuie sa inteleaga ca toata abureala cu Dumnezeu-Tatal de acum doua mii si ceva de ani e doar o abureala si ca e un moment in care trebuie sa ne lepadam de toate credintele noastre "zeiesti" si sa ne incununam unei noi credinte, mult mai materialiste, in care Dumnezeu-Tatal esti tu si doar tu poti trece peste greutatile vietii, ca nicio "suflare" dumnezeiasca nu se va abate asupra ta si-ti va da mai multa inteligenta sau noroc in viata.
Link-ul cu pricina:
http://www.youtube.com/watch?v=bpiYfLOlOP8&feature=related
Acum, eu nu sunt de acord nici cu Badea. Dar nu fiindca nu are dreptate, ci fiindca nu mi se pare foarte amuzant. Imi pare tras de par si oarecum obligat sa faca emisiunea. Pare chiar un cre(s)tin bine indoctrinat, dar pentru a face valva si rating mare emisiunii, a ales sa se lege de ortodoxie.
Insa comentariile de mai jos, din pagina, fac deliciul AntiCristului. Apropo, toti care sunteti toleranti sau nu credeti in Dumnezeu sunteti AntiCristi. AntiCristul nu este o aratare, o forma, ci o stare. Asa cum este si Dumnezeu si cum trebuie perceput. Asta doar fiind faptul ca acum doua mii si ceva de ani era mai greu sa explici si in cuvinte si in fapte ce e bine si ce e rau.
Eu am intrat de ceva vreme in starea asta, de AntiCrist, si o tin asa pana cand voi muri. E ca si cand mi-ar fi sete. Nu sunt tot timpul AntiCrist. Pot sa tolerez crestinii. Fiecare cu credintele lui, cu libera cuvantare. Dar nu pot tolera prostia si fanatismul intr-o prostie atat de mare precum credintele religioase.
Dumnezeu a aparut ca o forma de linistire a spiritelor incinse. Cei care furau sau minteau sau oricare alt pacat din cele 10 porunci. Si a fost bun. O vreme. Pana cand, in numele Domnului (Tatal, tineti minte acest aspect), s-au comis crime, furturi si alte cele pacate care incalca cele 10 porunci.
Insa ce nu inteleg eu si mi se pare absurd este valul pe care si l-au tras peste ochi crestini ortodocsi (orthos = drept, doxa = parere). Dreapta parere a lor este doar partea lor de adevar. Ca, fir-ar mama lui a naibii, Adevarul (cu a mare) este foarte subiectiv.
Sfat pentru credinciosii indoctrinati: credeti in ce vreti, inmultiti-va, muriti pentru cruce si cu crucea in gand, dar luati o pauza de meditatie, reflectati si cautati Dreapta Parere.
Sfat pentru asa-zisilor atei: nu fiti atat de porniti impotriva credintei. E un lucru bun. Ateu inseamna om fara credinta, dar fac pariu ca si voi credeti in ceva: Sfantul Telefon, Sfantul Serviciu, Sfanta Masina, Sfantul Eu, etc. Un om fara credinta e un om pierdut. Indiferent in ce crede el.
PS: Dumnezeu-Tatal trebuie sa fie tata, nu Creator. Dumnezeu nu pedepseste. N-ar trebui. E tatal. Bataia e rupta din rai, dar exista forme diferite de a fi Tata in ziua de azi. Insa Creatorul isi poate pedepsi creatia. El a facut-o, el o omoara.
joi, 8 martie 2012
miercuri, 7 martie 2012
A picat Facebook. The Facebook.
O picat Facebook-ul. The Facebook. Si ce? Mare branza.
Da, pentru unii reprezinta viata lor. E un mediu interactiv de socializare. Lumea spune "daca ti-e dor de cineva, suna-l". Si daca nu mi-e dor de el, dar vreau sa mai aflu despre el cate ceva, ce ma fac? Tot sa-l sun. Mai bine-l caut pe Facebook.
Eu unul urasc sa vorbesc la telefon. Mi se intampla des sa ma sune sau sa sun eu oamenii si sa pierd 30 de minute la telefon in care celalalt vrea sa-mi spuna cat mai multe despre el, sa recupereze (in ideea lui) timpul pierdut. Nu-mi place sa vorbesc la telefon fiindca nu-i acord toata atentia mea. In timp ce vorbesc la telefon trebuie sa mai fac si altceva. Ma joc, citesc, ma uit la televizor, caut pe net si nu ma pot concentra 100% asupra conversatiei de la telefon. Nu-i acord celuilalt atentia mea 100%. Si il pun sa repete ce-mi spune la telefon din varii motive: fie nu-l aud, fie nu inteleg, fie nu inteleg fiindca nu sunt atent doar la el.
Asa ca prefer socializarea electronica. Pe internet. Sa citesc ce-a mai facut X, sa vad unde a fost Y. Sunt multi ipocriti, e adevarat. Unii spun ca pe Facebook nu-ti arati decat o fata a ta, doar pe cea buna. Acum sa fim seriosi, iesi la un suc pentru prima oara cu o fata, doar n-o sa-i spui ca la tine acasa mizeria e crunta si ca te speli doar de 5 ori pe an. Totusi, vrei sa faci o impresie buna. Sau nu-i poti spune ca esti sarac lipit pamantului si ca excursiile tale cele mai multe au fost facute pe harta si in enciclopedii tiparite. Nu. Arati doar lucrurile care te fac sa arati bine. Mi se pare normal. Eu fac asta. Nu sunt singurul.
Dar azi a picat Facebook-ul. The Facebook. Asa, si? Initial am descoperit ca nu mai merge la munca. Colegii mei erau innebuniti, dar nu fiindca nu mai merge Facebook-ul. "Frate, ne-au interzis accesul la Facebook". Lucru absurd de altfel, fiindca tot ei (conducerea) ne cer sa postam pe Facebook link-uri care sa duca la site-ul nostru. "Nu au facut asta... plus ca daca o faceau, aparea frumos <<Site restricted>>, nu alte mesaje care sa spuna ca-i imposibil sa te conectezi pe site".
Prima oara m-am simtit ca in finalul filmului "The Truman Show". Cand Jim Carrey iese din platoul urias de filmare si transmisiunea se incheie. Apoi telespectatorii, fericiti de final, poate dezamagiti, schimba canalul de televiziune, unii intrebandu-se chiar: "What's else on TV?". Fain film, fain final.
Asa ca intrebarea mea este pentru toti "dependentii" de social-media si Facebook: "What's else on the Internet?".
PS: Google+, hi5 si alte retele de socializare (mai putin myspace) nu au avut si nici nu o sa aiba impactul lui Facebook. Pentru ca The Facebook are alte principii si idei, nu doar sa ofere un serviciu din care spera sa mearga treaba si sa scoata bani.
Da, pentru unii reprezinta viata lor. E un mediu interactiv de socializare. Lumea spune "daca ti-e dor de cineva, suna-l". Si daca nu mi-e dor de el, dar vreau sa mai aflu despre el cate ceva, ce ma fac? Tot sa-l sun. Mai bine-l caut pe Facebook.
Eu unul urasc sa vorbesc la telefon. Mi se intampla des sa ma sune sau sa sun eu oamenii si sa pierd 30 de minute la telefon in care celalalt vrea sa-mi spuna cat mai multe despre el, sa recupereze (in ideea lui) timpul pierdut. Nu-mi place sa vorbesc la telefon fiindca nu-i acord toata atentia mea. In timp ce vorbesc la telefon trebuie sa mai fac si altceva. Ma joc, citesc, ma uit la televizor, caut pe net si nu ma pot concentra 100% asupra conversatiei de la telefon. Nu-i acord celuilalt atentia mea 100%. Si il pun sa repete ce-mi spune la telefon din varii motive: fie nu-l aud, fie nu inteleg, fie nu inteleg fiindca nu sunt atent doar la el.
Asa ca prefer socializarea electronica. Pe internet. Sa citesc ce-a mai facut X, sa vad unde a fost Y. Sunt multi ipocriti, e adevarat. Unii spun ca pe Facebook nu-ti arati decat o fata a ta, doar pe cea buna. Acum sa fim seriosi, iesi la un suc pentru prima oara cu o fata, doar n-o sa-i spui ca la tine acasa mizeria e crunta si ca te speli doar de 5 ori pe an. Totusi, vrei sa faci o impresie buna. Sau nu-i poti spune ca esti sarac lipit pamantului si ca excursiile tale cele mai multe au fost facute pe harta si in enciclopedii tiparite. Nu. Arati doar lucrurile care te fac sa arati bine. Mi se pare normal. Eu fac asta. Nu sunt singurul.
Dar azi a picat Facebook-ul. The Facebook. Asa, si? Initial am descoperit ca nu mai merge la munca. Colegii mei erau innebuniti, dar nu fiindca nu mai merge Facebook-ul. "Frate, ne-au interzis accesul la Facebook". Lucru absurd de altfel, fiindca tot ei (conducerea) ne cer sa postam pe Facebook link-uri care sa duca la site-ul nostru. "Nu au facut asta... plus ca daca o faceau, aparea frumos <<Site restricted>>, nu alte mesaje care sa spuna ca-i imposibil sa te conectezi pe site".
Prima oara m-am simtit ca in finalul filmului "The Truman Show". Cand Jim Carrey iese din platoul urias de filmare si transmisiunea se incheie. Apoi telespectatorii, fericiti de final, poate dezamagiti, schimba canalul de televiziune, unii intrebandu-se chiar: "What's else on TV?". Fain film, fain final.
Asa ca intrebarea mea este pentru toti "dependentii" de social-media si Facebook: "What's else on the Internet?".
PS: Google+, hi5 si alte retele de socializare (mai putin myspace) nu au avut si nici nu o sa aiba impactul lui Facebook. Pentru ca The Facebook are alte principii si idei, nu doar sa ofere un serviciu din care spera sa mearga treaba si sa scoata bani.
miercuri, 29 februarie 2012
Pentru cei cu "papagalul" tare
Multi primesc sfaturi de la prieteni. Nu e un lucru rau, dar nu e prea bine cand il aplici ad literam, fara sa-l adaptezi propriei tale persoane.
Unul din sfaturi pe care le auzi des sunt <<daca vrei sa ai succes, trebuie sa ai un "papagal" tare>>. Nu ma intelegeti gresit, e o chestie buna sa vorbesti (despre orice) si e o chestie de succes daca mai si stii ce vorbesti acolo.
Acum vin cu intrebarile: de unde faci rost de "papagal"? E clar ca nu de la petshop, iar daca vrei sa fii si "tare" cu "papagalul", e la "mintea cocosului" ca nu trebuie sa-l impaiezi.
Bun, si atunci cum poti sa ai totusi un "papagal tare"? Citind. Carti, reviste, ziare, orice. Un om informat e de doua ori mai pregatit sa faca fata noilor situatii. Dar nu e suficient doar sa fii un om informat. Trebuie sa mai stii si cand sa taci. Adica magicul moment cand trebuie sa inchizi gura inutila a "papagalului".
Am un coleg de munca. Nou, vechi, mai putin important. Fratele meu are si el un amic care e la fel de tare cu "papagalul". Oamenii astia vorbesc mult si evident, prost. Din primele propozitii au reusit sa ma adoarma, iar unuia chiar i-am zis de la obraz: "defectul tau cel mare e ca nu stii cand sa taci si vorbesti de multe ori fara sa stii despre ce e vorba".
Nu ma intelegeti gresit. Si eu vorbesc mult. Dar il las si pe celalalt sa vorbeasca. Creez un dialog. Iar cand simt ca e momentul unui monolog, nu ezit si imi prezint ideile cui vrea sa ma asculte. Insa daca interlocutorul meu da semne de plictiseala, iau o pauza si cuget. Sunt o trestie cugetatoare. Ma bate vantul intre oameni destepti si "papagali".
Recomand celor bolnavi de "vorbatita" acuta sa iau o pauza de reflectare asupra "broscoilor" pe care-i scot pe gura si sa-si ia un papagal de plus moale, asta ca sa mai lase glanda salivara sa respire si sa-i acorde creierul mai mult timp de gandire inainte sa faca vreo actiune necugetata.
Unul din sfaturi pe care le auzi des sunt <<daca vrei sa ai succes, trebuie sa ai un "papagal" tare>>. Nu ma intelegeti gresit, e o chestie buna sa vorbesti (despre orice) si e o chestie de succes daca mai si stii ce vorbesti acolo.
Acum vin cu intrebarile: de unde faci rost de "papagal"? E clar ca nu de la petshop, iar daca vrei sa fii si "tare" cu "papagalul", e la "mintea cocosului" ca nu trebuie sa-l impaiezi.
Bun, si atunci cum poti sa ai totusi un "papagal tare"? Citind. Carti, reviste, ziare, orice. Un om informat e de doua ori mai pregatit sa faca fata noilor situatii. Dar nu e suficient doar sa fii un om informat. Trebuie sa mai stii si cand sa taci. Adica magicul moment cand trebuie sa inchizi gura inutila a "papagalului".
Am un coleg de munca. Nou, vechi, mai putin important. Fratele meu are si el un amic care e la fel de tare cu "papagalul". Oamenii astia vorbesc mult si evident, prost. Din primele propozitii au reusit sa ma adoarma, iar unuia chiar i-am zis de la obraz: "defectul tau cel mare e ca nu stii cand sa taci si vorbesti de multe ori fara sa stii despre ce e vorba".
Nu ma intelegeti gresit. Si eu vorbesc mult. Dar il las si pe celalalt sa vorbeasca. Creez un dialog. Iar cand simt ca e momentul unui monolog, nu ezit si imi prezint ideile cui vrea sa ma asculte. Insa daca interlocutorul meu da semne de plictiseala, iau o pauza si cuget. Sunt o trestie cugetatoare. Ma bate vantul intre oameni destepti si "papagali".
Recomand celor bolnavi de "vorbatita" acuta sa iau o pauza de reflectare asupra "broscoilor" pe care-i scot pe gura si sa-si ia un papagal de plus moale, asta ca sa mai lase glanda salivara sa respire si sa-i acorde creierul mai mult timp de gandire inainte sa faca vreo actiune necugetata.
luni, 27 februarie 2012
Blestemul Mostenirii
Seria. Unu, doi, trei, unu, patru, cinci, unu iar... si tot asa. Pana cand? Pana cand apare inca un "unu".
Sa incepem cu inceputul. Cu primul din serie. Cu Unul. Ce este Unul? Unul este "impunatorul de standarde". Unul ridica stacheta. El vine si spune "de aici incolo nu mai exista nimic. Eu sunt Unul (unicul) si ca mine nu mai exista".
Copilul al carui parinte este deja in istorie este obligat, blestemat sa se ridice cel putin la renumele tatalui sau, daca nu si mai sus. Fiu de erou national, celebritate, persoana importanta si bine-vazuta in societate, este pur si simplu sufocat de renumele parintelui. Ochii sunt atintiti asupra lui si este aspru judecat pentru orice greseala si vesnic comparat cu "Unul". Ferice de cei care nu au parintii celebri, caci acestia isi pot cladi singuri un renume, pot intra in istorie si sa fie judecati pentru ce fac ei, nu pentru ce au facut cei de dinaintea lor (in speta, parintii). Ei pot fi "Unul" si pot "impune" standardele.
Filme, carti, jocuri, povesti. Orice are un inceput. Toate pornesc de la "Unul", oricare ar fi acesta. "Unul" nu este primul neaparat. "Unul" este cel mai bun dintr-o serie. Este, cum am scris si mai sus, "impunatorul de standarde".
Filme? "Inception". E clar. A venit cu ceva nou, a ridicat stacheta, a impus standardele. S-a vandut, s-a vazut si multora le-a placut atat de tare incat i-a gadilat pe producatorii cu ideea de a produce un "doi" (da, cu "d" mic). Multi cred ca producatorul va putea sa se ridice a doua oara la nivel primei creatii. A celei care a fost cel mai bun din serie. Uneori se intampla. "Terminator 2", "Empire Strikes Back" sau "The Dark Knight". Au fost mai bune decat primul din serie, chiar daca ele au fost continuari. Dar urmarile de cele mai multe ori dezamagesc. Au in spatele lor blestemul mostenirii. Primul are binecuvantarea lui "sper", pe cand al doilea se lupta deja cu "trebuie". "Trebuie sa fie mai bun, mai furios, mai rapid, mai tare, mai...", dar oare producatorul e in stare de asa ceva? Pana la urma, acolo unde exista un "doi", a existat si un "unu" si de cele mai multe ori creatorul (producatorul) a mizat totul pe acel "unu", fara a se gandi vreodata sau a-si pune problema lui "doi". Asta in cazul filmelor ("Matrix" e un exemplu foarte bun si multe alte filme care nu sperau sa aiba un succes atat de mare incat sa fie "nevoit" producatorul sa aduca in scena un "doi").
Cartile? Interesante. Toate. "Unu" si "doi" si chiar si trei. Ma gandesc aici cu drag la "Fundatia" lui Asimov. Citind cartile mi se parea ca fiecare era de sine statatoare. Nu aveau nevoie de o poveste de dinainte spusa ca sa intelegi urmarea. Fiecare spunea povestea ei intr-o serie strans legata.
Dar cartile nu sufera de un blestem al mostenirii. Si ma intreb de ce? Am si un raspuns pentru asta, evident. Am citit "Preludiul Fundatiei" mai intai. Superba cartea. Am crezut ca e prima scrisa din serie. Da' se pare ca din punct de vedere cronologic, e ultima scrisa (cum naiba?). Apoi am citit "Fundatia". Mi s-a parut interesanta, da' fiindca eram deja pregatit pentru "nasterea Fundatiei", deja surpriza era pe jumatate stricata. Insa ar fi fost la fel de interesant si daca as fi citit in ordine inversa cartile. Fiecare carte in parte are un inceput si un sfarsit. Pana si fiecare capitol din acea carte are un inceput si un sfarsit. Ce e fain la carti este structura atat de solida a fiecarei propozitii, al fiecarui paragraf, al fiecarui capitol sau volum. Poti citi 3 capitole dintr-o carte si sa-ti intrerupi brusc lectura si tot vei avea o satisfactie, cat de mica. Poti ramane suspendat, intrebandu-te toata viata daca eroul cartii a reusit sa-si indeplineasca vrerile, misiunea sau a renuntat pe parcurs? O fi murit? Poate copilul lui a reusit sa duca planurile parintelui? Poate ca... si asta din primul paragraf.
Jocurile? Faine jocurile care, desi impart acelasi univers, acelasi sistem de lupta, vin cu noi provocari, cu noi capitole (total diferite) si care spun alte povesti vazute prin alti ochi intr-un loc asemanator cu "Unu". Seria "Final Fantasy" imi vine in minte. Te legi de niste cristale pe care sa le porti cu tine, nu ca o povara, ci ca un element de legatura si scoti joc dupa joc fara sa fii nevoit sa-l faci neaparat mai bun. Doar vrei sa spui o noua poveste. "1001 de nopti" transpusa in sistem C++ si creionata cu stil in 3D Studio Max. Adaugi muzica care sa-ti sustina momentele tensionante sau de respiro... doar pretentiile unora iti mai pot distruge creatia. Tu, ca producator, insa ai libertate. Libertatea de a alege cum si in ce fel sa-ti incepi povestea si cum sa ti-o termini. Jocurile se aseamana foarte tare cu cartile. Sufera de un "blestem al mostenirii" doar pe jumatate. Depinde de greselile producatorului. Daca marjeaza pe aceeasi idee la nesfarsit, cu aceeasi mecanica de joc, schimband doar locatia din univers, are de pierdut. Jocurile cu tematica de razboi. Unul, doua sunt suficiente... Deja al treilea e suparator si bate la ochi. Tu, ca jucator, te intrebi daca nu cumva esti luat de prost de catre producator. Reciclarea e buna, dar in eco-sistem. Reciclarea ideilor fara sa adaugi un gust divers, o noua tonalitate, un miros prospetime e de rau augur. Si pentru tine, ca producator, fiindca te afunzi intr-un labirint al ideilor vechi, si pentru cei carora vrei sa le atragi atentia. Un alt joc interesant, pe tema asta, mi se pare "Neverwinter Nights". Desi are parte de acelasi univers arhicunoscut, cu aceleasi strategii, faptul ca spune de fiecare data o noua si interesanta poveste, cu mici adaugiri de gameplay, fac din serie o reusita si pentru producatori, dar si pentru jucatori. Si mai sunt cateva serii care merita amintite: Fallout, Half-Life, Deus Ex si cu siguranta mai sunt cateva pe care momentan le-am omis, dar le stiti voi care sunt intiparite in sufletul vostru.
Dar ce au toate de mai sus in comun care sa le scape de "blestemul mostenirii"? Povestile. Sau... povestea. Nimic nu conteaza mai tare pentru un om decat povestea. Povestea colegului de serviciu care tocmai s-a intors din concediu. Povestile lui din copilarie. Povestea din film, carte sau din joc... povestea omului, a celebritatii, a eroului.
Poate ca omul al carui parinte si-a dobandit celebritatea sa capete o notorietate mai mare decat predecesorul lui? Da. Prin unicitatea povestii sale. Prin ceea ce-l difera de parinte. De antemergator. De "unu".
Sa incepem cu inceputul. Cu primul din serie. Cu Unul. Ce este Unul? Unul este "impunatorul de standarde". Unul ridica stacheta. El vine si spune "de aici incolo nu mai exista nimic. Eu sunt Unul (unicul) si ca mine nu mai exista".
Copilul al carui parinte este deja in istorie este obligat, blestemat sa se ridice cel putin la renumele tatalui sau, daca nu si mai sus. Fiu de erou national, celebritate, persoana importanta si bine-vazuta in societate, este pur si simplu sufocat de renumele parintelui. Ochii sunt atintiti asupra lui si este aspru judecat pentru orice greseala si vesnic comparat cu "Unul". Ferice de cei care nu au parintii celebri, caci acestia isi pot cladi singuri un renume, pot intra in istorie si sa fie judecati pentru ce fac ei, nu pentru ce au facut cei de dinaintea lor (in speta, parintii). Ei pot fi "Unul" si pot "impune" standardele.
Filme, carti, jocuri, povesti. Orice are un inceput. Toate pornesc de la "Unul", oricare ar fi acesta. "Unul" nu este primul neaparat. "Unul" este cel mai bun dintr-o serie. Este, cum am scris si mai sus, "impunatorul de standarde".
Filme? "Inception". E clar. A venit cu ceva nou, a ridicat stacheta, a impus standardele. S-a vandut, s-a vazut si multora le-a placut atat de tare incat i-a gadilat pe producatorii cu ideea de a produce un "doi" (da, cu "d" mic). Multi cred ca producatorul va putea sa se ridice a doua oara la nivel primei creatii. A celei care a fost cel mai bun din serie. Uneori se intampla. "Terminator 2", "Empire Strikes Back" sau "The Dark Knight". Au fost mai bune decat primul din serie, chiar daca ele au fost continuari. Dar urmarile de cele mai multe ori dezamagesc. Au in spatele lor blestemul mostenirii. Primul are binecuvantarea lui "sper", pe cand al doilea se lupta deja cu "trebuie". "Trebuie sa fie mai bun, mai furios, mai rapid, mai tare, mai...", dar oare producatorul e in stare de asa ceva? Pana la urma, acolo unde exista un "doi", a existat si un "unu" si de cele mai multe ori creatorul (producatorul) a mizat totul pe acel "unu", fara a se gandi vreodata sau a-si pune problema lui "doi". Asta in cazul filmelor ("Matrix" e un exemplu foarte bun si multe alte filme care nu sperau sa aiba un succes atat de mare incat sa fie "nevoit" producatorul sa aduca in scena un "doi").
Cartile? Interesante. Toate. "Unu" si "doi" si chiar si trei. Ma gandesc aici cu drag la "Fundatia" lui Asimov. Citind cartile mi se parea ca fiecare era de sine statatoare. Nu aveau nevoie de o poveste de dinainte spusa ca sa intelegi urmarea. Fiecare spunea povestea ei intr-o serie strans legata.
Dar cartile nu sufera de un blestem al mostenirii. Si ma intreb de ce? Am si un raspuns pentru asta, evident. Am citit "Preludiul Fundatiei" mai intai. Superba cartea. Am crezut ca e prima scrisa din serie. Da' se pare ca din punct de vedere cronologic, e ultima scrisa (cum naiba?). Apoi am citit "Fundatia". Mi s-a parut interesanta, da' fiindca eram deja pregatit pentru "nasterea Fundatiei", deja surpriza era pe jumatate stricata. Insa ar fi fost la fel de interesant si daca as fi citit in ordine inversa cartile. Fiecare carte in parte are un inceput si un sfarsit. Pana si fiecare capitol din acea carte are un inceput si un sfarsit. Ce e fain la carti este structura atat de solida a fiecarei propozitii, al fiecarui paragraf, al fiecarui capitol sau volum. Poti citi 3 capitole dintr-o carte si sa-ti intrerupi brusc lectura si tot vei avea o satisfactie, cat de mica. Poti ramane suspendat, intrebandu-te toata viata daca eroul cartii a reusit sa-si indeplineasca vrerile, misiunea sau a renuntat pe parcurs? O fi murit? Poate copilul lui a reusit sa duca planurile parintelui? Poate ca... si asta din primul paragraf.
Jocurile? Faine jocurile care, desi impart acelasi univers, acelasi sistem de lupta, vin cu noi provocari, cu noi capitole (total diferite) si care spun alte povesti vazute prin alti ochi intr-un loc asemanator cu "Unu". Seria "Final Fantasy" imi vine in minte. Te legi de niste cristale pe care sa le porti cu tine, nu ca o povara, ci ca un element de legatura si scoti joc dupa joc fara sa fii nevoit sa-l faci neaparat mai bun. Doar vrei sa spui o noua poveste. "1001 de nopti" transpusa in sistem C++ si creionata cu stil in 3D Studio Max. Adaugi muzica care sa-ti sustina momentele tensionante sau de respiro... doar pretentiile unora iti mai pot distruge creatia. Tu, ca producator, insa ai libertate. Libertatea de a alege cum si in ce fel sa-ti incepi povestea si cum sa ti-o termini. Jocurile se aseamana foarte tare cu cartile. Sufera de un "blestem al mostenirii" doar pe jumatate. Depinde de greselile producatorului. Daca marjeaza pe aceeasi idee la nesfarsit, cu aceeasi mecanica de joc, schimband doar locatia din univers, are de pierdut. Jocurile cu tematica de razboi. Unul, doua sunt suficiente... Deja al treilea e suparator si bate la ochi. Tu, ca jucator, te intrebi daca nu cumva esti luat de prost de catre producator. Reciclarea e buna, dar in eco-sistem. Reciclarea ideilor fara sa adaugi un gust divers, o noua tonalitate, un miros prospetime e de rau augur. Si pentru tine, ca producator, fiindca te afunzi intr-un labirint al ideilor vechi, si pentru cei carora vrei sa le atragi atentia. Un alt joc interesant, pe tema asta, mi se pare "Neverwinter Nights". Desi are parte de acelasi univers arhicunoscut, cu aceleasi strategii, faptul ca spune de fiecare data o noua si interesanta poveste, cu mici adaugiri de gameplay, fac din serie o reusita si pentru producatori, dar si pentru jucatori. Si mai sunt cateva serii care merita amintite: Fallout, Half-Life, Deus Ex si cu siguranta mai sunt cateva pe care momentan le-am omis, dar le stiti voi care sunt intiparite in sufletul vostru.
Dar ce au toate de mai sus in comun care sa le scape de "blestemul mostenirii"? Povestile. Sau... povestea. Nimic nu conteaza mai tare pentru un om decat povestea. Povestea colegului de serviciu care tocmai s-a intors din concediu. Povestile lui din copilarie. Povestea din film, carte sau din joc... povestea omului, a celebritatii, a eroului.
Poate ca omul al carui parinte si-a dobandit celebritatea sa capete o notorietate mai mare decat predecesorul lui? Da. Prin unicitatea povestii sale. Prin ceea ce-l difera de parinte. De antemergator. De "unu".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)